Curiozități și Istorie
Iora comună: Bijuteria zburătoare a pădurilor tropicale – culori vii și cântec fermecător care cucerește Asia!
Iora comună este o pasăre mică și grațioasă, aparținând familiei Aegithinidae, care trăiește în regiunile tropicale ale subcontinentului indian și ale Asiei de Sud-Est. Cu o lungime de doar 13-15 centimetri, această specie se remarcă prin penajul său variat, care se schimbă în funcție de sezon și sex. Masculii în perioada de reproducere afișează un contrast izbitor: partea superioară neagră ca tăciunele, cu un mantou elegant, iar cea inferioară de un galben intens, strălucitor, ca o floare de muștar în soare. Pe aripile lor se observă bare albe proeminente, care le ajută să se strecoare nevăzuți prin frunziș. Femelele și masculii în afara sezonului de împerechere au un aspect mai discret, cu nuanțe verzi-galbene pe spate și galben pal pe burtă, asemănător unei frunze tinere în lumina filtrată a copacilor.
Această pasăre preferă habitate diverse, de la păduri dese și tufișuri până la grădini luxuriante și livezi cu fructe, unde găsește belșug de hrană. Este un vânător agil, specializat în capturarea insectelor și a altor nevertebrate mici, precum păianjeni, furnici, gândaci sau omizi. Uneori, se aventurează să prindă chiar țânțari mari sau fluturi, sărind acrobatic între crengi cu o dexteritate uimitoare. Deși dieta sa este în principal insectivoră, se zvonește că ar ciuguli ocazional și fructe mici, dar acest lucru rămâne neconfirmat. În sezonul ploilor, masculii devin adevărați artiști ai curții: zboară brusc în sus, fluturând penele de pe spate în culori palide-verzui, apoi coboară în spirale grațioase, aterizând cu coada desfăcută și aripile lăsate, într-un spectacol menit să atragă partenere.
Cântecul iorei comune este unul dintre cele mai vesele din pădure: un șir de fluierături ascuțite, curgătoare, care răsună ca un dialog vesel între copaci. Aceste sunete, combinate cu chemări scurte și variate, o fac ușor de detectat, chiar dacă se ascunde în desiș. Se reproduce în principal după muson, cuibărește în cuiburi mici, țesute din fibre vegetale și mușchi, suspendate în furcile ramurilor înalte. Ouăle, de obicei 2-4 la un cuib, sunt de un crem cu pete fine, iar puii eclozează după circa două săptămâni, fiind hrăniți cu insecte proaspete de către ambii părinți.
Cu o populație stabilă și extinsă, iora comună nu este amenințată, dar depinde de conservarea pădurilor tropicale în fața defrișărilor. Este o prezență veselă în ecosistemele sale, contribuind la controlul populațiilor de insecte dăunătoare și aducând un strop de culoare vie în peisajele verzi ale Asiei. Dacă ai ocazia să călătorești în India sau Thailanda, ascultă cu atenție – fluieratul ei te va ghida spre o lume plină de minuni ascunse.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Într-o dimineață geroasă de 22 decembrie 1849, pe zăpada din Piața Semionovski din Sankt Petersburg, tânărul Fyodor Dostoievski, în vârstă de doar 28 de ani, aștepta moartea. Legat la ochi și fixat de stâlp alături de alți membri ai cercului Petrașevski, el sărutase deja crucea și își luase rămas-bun de la viață. Plutonul de soldați ridicase armele. Tăcerea era deplină.
Dostoievski fusese arestat în aprilie 1849 pentru participarea la întrunirile unui grup de intelectuali care discutau despre reforme sociale, libertate și ideile utopiste ale lui Fourier. Autoritățile țariste vedeau în aceste întâlniri un pericol direct la adresa autocrației. Acuzațiile erau grave: posesie de literatură interzisă, citirea în public a celebrei scrisori a lui Belinski către Gogol (în care era criticat țarul) și presupusa intenție de a tipări manifeste revoluționare.
Sentința venise rapid și fără apel: moarte prin împușcare.
În acele clipe infinite, când deja se auzea comanda „Încărcați armele!”, un curier imperial a apărut în galop, fluturând un plic sigilat. Execuția era anulată. Țarul Nicolae I comutase pedeapsa: patru ani de ocnă în Siberia, urmați de serviciu militar obligatoriu pe viață.
Totul fusese regizat cu sadism de la început. Țarul dorise să le arate „milă” după ce îi adusese în pragul morții, crezând că astfel îi va transforma în supuși recunoscători. Efectul asupra lui Dostoievski a fost însă opus: experiența l-a marcat profund și i-a răsturnat complet filosofia de viață.
La doar câteva ore după „execuția” ratată, el îi scria fratelui său Mihail:
„Astăzi, 22 decembrie, am fost duși în Piața Semionovski și mi s-a citit sentința de moarte. […] Frate, nu sunt descurajat și nu mi-am pierdut curajul. Viața este viață pretutindeni, viața este în noi înșine, nu în afară. […] Renasc într-o altă formă. Iată fericirea mea!”
Și mai târziu adăuga cuvintele care aveau să devină celebre:
„Viața este un dar, viața este fericire – fiecare minut ar putea fi o veșnicie de bucurie.”
Următorii ani au fost un infern: patru ani de lanțuri și muncă silnică la Omsk, printre criminali de drept comun, epilepsie declanșată de suferință, umilințe zilnice. A supraviețuit. În 1854 a fost eliberat condiționat și a început lentă revenire în literatură.
Toată această experiență limită – moartea simulată și adevărata casă a morților siberiene – avea să devină materia primă pentru unele dintre cele mai puternice pagini ale sale, în special în „Amintiri din casa morților” (1861–1862), carte care a șocat Rusia și a dezvăluit lumii realitatea gulagului țarist cu un secol înainte ca Soljenițîn să scrie despre cel sovietic.
Din omul care credea că poate schimba lumea prin idei, Dostoievski s-a întors ca scriitorul care știa că abisul uman și harul divin sunt la doar un pas unul de altul – lecție învățată în clipa în care a privit moartea în ochi și a primit înapoi darul inexplicabil al vieții.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Chivu Stoica s-a născut la 8 august 1908 în Smeeni, județul Buzău, într-o familie modestă de țărani. Cu doar câteva clase primare, tânărul Stoica devine muncitor la Atelierele CFR Grivița din București în 1931. Acolo îl întâlnește pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, alături de care se implică în mișcarea comunistă ilegală. Participă activ la marea grevă din februarie 1933, ceea ce îi aduce o condamnare grea: ani mulți de închisoare în temnițele Doftana și alte lagăre, inclusiv Târgu Jiu, unde legătura cu Gheorghiu-Dej devine și mai strânsă.
După eliberarea din 1944 și venirea comuniștilor la putere, ascensiunea sa este fulgerătoare. Intră în Biroul Politic încă din 1945, devine ministru în diferite guverne și, între 1955 și 1961, ocupă funcția de președinte al Consiliului de Miniștri – echivalentul prim-ministrului. În această perioadă supraveghează industrializarea forțată și începutul colectivizării agriculturii, rămânând mereu în umbra protectorului său, Gheorghiu-Dej.
La moartea subită a lui Dej în martie 1965, Chivu Stoica este ales președinte al Consiliului de Stat, funcție care îl face oficial președinte al României în Republica Socialistă România. Deține postul până în decembrie 1967, când Nicolae Ceaușescu, noul secretar general al partidului, preia și această demnitate, concentrând toată puterea în mâinile sale. Treptat marginalizat, Stoica este îndepărtat complet din viața politică după 1968.
În ultimii ani, sănătatea îi este grav afectată de o boală cruntă. La 18 februarie 1975, în locuința sa din cartierul Primăverii, Chivu Stoica își pune capăt zilelor cu o armă de vânătoare. Moartea sa, petrecută în condiții tulburi, a rămas învăluită în mister și speculații până astăzi.
Din muncitor revoltat la președinte al României, traseul lui Chivu Stoica oglindește loialitatea oarbă și prețul ascensiunii în ierarhia puterii totalitare.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Deși poartă numele de „pescăruș” (kingfisher în engleză), pescărușul albastru cu cap cenușiu nu este un vânător exclusiv de pești și nici nu trăiește doar lângă râuri și lacuri. Este una dintre cele mai răspândite specii africane de pescăruși, întâlnită din Senegal și Gambia până în Sudan, Etiopia și chiar nordul Africii de Sud, iar populații stabile există și în Arabia Saudită sau în insula Capo Verde.
Penajul său este spectaculos: capul, gâtul și partea inferioară a corpului sunt de un cenușiu-albăstrui deschis, iar spatele, aripile și coada strălucesc într-un albastru intens, electric. Ciocul roșu-corai și picioarele roșii completează aspectul elegant. Are o lungime de aproximativ 21–23 cm și cântărește între 30 și 45 de grame.
Spre deosebire de rudele sale care se aruncă în picaj după pești, acest pescăruș vânează mai ales stând perfect nemișcat pe o creangă sau fir electric, așteptând prada. Atacă insecte mari (lăcuste, greieri), șopârle, șerpi mici, broscuțe, dar și pești sau crabii de apă dulce când are ocazia. Lovitura este fulgerătoare și precisă – lovește prada cu ciocul și o înghite întreagă.
Cuibărește în galerii săpate în maluri de râuri, în termitiere părăsite sau chiar în gropi din ziduri vechi. Femela depune 3–6 ouă albe, rotunde, iar ambii părinți le clocesc timp de circa 18 zile. Puii sunt hrăniți intens și părăsesc cuibul după aproximativ 3–4 săptămâni.
Deși preferă zonele umede, tolerează foarte bine mediile uscate, savanele și chiar grădinile din orașele africane, ceea ce explică răspândirea sa impresionantă. Nu este o specie amenințată și rămâne una dintre cele mai ușor de observat și fotografiat păsări colorate de pe continentul african.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Iora comună: Bijuteria zburătoare a pădurilor tropicale – culori vii și cântec fermecător care cucerește Asia!
Băutura minune din 4 ingrediente pe care o beau bătrânii înainte de culcare: Îți purifică sângele și îți întărește imunitatea peste noapte!
Recomandare de carte -„Mâna lui Dante” – de Nick Tosches
Un călărășean a descoperit că pe adresa sa figurau șase persoane necunoscute: «Am fost obligat să plătesc taxe nedrepte»
VIDEO. PRIMELE DECLARAȚII ALE VICTIMELOR CONFLICTULUI VIOLENT DIN UNIREA: „AM FOST PUȘI LA PĂMÂNT, LOVIȚI ȘI AMENINȚAȚI CU PISTOLUL”
