Cluj – Vechea temniță: Ecouri ale suferinței

În inima orașului, pe strada Sextil Pușcariu, se află clădirea care găzduiește astăzi Muzeul de Speologie „Emil Racoviță”. Puțini știu, însă, că această construcție a fost, în Evul Mediu, una dintre cele mai temute temnițe ale cetății Clujului, un loc al disperării, al durerii și al sfârșiturilor tragice. Ridicată în secolul al XIII-lea ca parte a fortificațiilor orașului, temnița era un labirint subteran de celule umede și întunecate, unde prizonierii – de la hoți mărunți la condamnați politici – îndurau condiții inumane. Zidurile groase, impregnate de umezeală și mucegai, ascundeau strigătele celor închiși, iar mulți dintre aceștia își găseau sfârșitul între aceste ziduri reci, fie din cauza bolilor, fie a execuțiilor sumare.

Legenda spune că spiritele celor care au pierit aici nu au găsit niciodată pace. Poveștile despre fenomene supranaturale au început să circule în urmă cu câteva decenii, când săpături arheologice au fost efectuate în curtea clădirii pentru a explora trecutul său. Deși nu s-au descoperit oseminte umane, muncitorii au raportat un sentiment de neliniște profundă, ca și cum pământul însuși ar fi păstrat amintirea suferinței. Localnicii au povestit despre zgomote inexplicabile care par să vină din adâncul clădirii: sunete de lanțuri târâte pe podea, gemete înăbușite sau pași greoi care răsună în toiul nopții. Umbrele care apar și dispar în colțurile întunecate ale clădirii au devenit o poveste recurentă printre cei care au lucrat sau vizitat muzeul după apusul soarelui.

Paznicii care au lucrat în clădire au relatat experiențe tulburătoare. Unii au descris o senzație de greutate în aer, ca și cum o prezență invizibilă i-ar urmări din umbră. Alții au povestit despre lumini care pâlpâie fără motiv sau despre uși care se închid singure, deși nimeni nu se afla în preajmă. O poveste persistentă vorbește despre un fost prizonier, un nobil acuzat pe nedrept de trădare, al cărui spirit ar bântui temnița, cerând dreptate. Se spune că cei care stau prea mult în clădire noaptea pot simți o mână rece atingându-le umărul sau pot auzi un murmur îndepărtat, ca o rugăciune nerostită.

Istoricul Tudor Sălăgean, directorul Muzeului de Etnografie al Transilvaniei, a subliniat că astfel de legende sunt tipice pentru fostele închisori, unde istoria dureroasă lasă urme nu doar în arhive, ci și în imaginația colectivă. Totuși, cei care au trecut pragul fostei temnițe jură că ceva supranatural sălășluiește în această clădire. În timpul renovărilor din anii ’90, muncitorii au evitat să lucreze singuri în subteran, convinși că spiritele prizonierilor încă mai păzesc aceste coridoare. Chiar și astăzi, ghizii care conduc tururi în Muzeul de Speologie povestesc cu o anumită reținere despre „energia ciudată” a locului, mai ales în camerele care au servit drept celule.

Advertisement

Un detaliu intrigant este legat de o inscripție descoperită pe un perete al temniței în timpul unor lucrări de restaurare. Scrisă într-o latină arhaică, aceasta părea să fie un blestem sau o rugăciune adresată divinității, cerând eliberarea sufletelor captive. Deși textul a fost studiat de istorici, originea sa rămâne neclară, alimentând speculațiile despre natura supranaturală a locului. Unii cred că această inscripție este legată de un grup de prizonieri care au încercat să invoce forțe dincolo de înțelegerea umană pentru a scăpa de chinuri, doar pentru a rămâne prizonieri într-o altă formă.