Fapt Divers
Povestea lui Stubby, câinele sergent
În vara anului 1917, pe terenurile Universității Yale din New Haven, Connecticut, unde soldații Regimentului 102 Infanterie al armatei americane se antrenau pentru a pleca pe frontul Primului Război Mondial, un tânăr soldat pe nume John Robert Conroy a dat peste un pui de terrier vagabond. Mic, cu blana maronie și o coadă scurtă care părea să se miște constant, câinele părea să caute un prieten. Conroy, înduioșat de privirea sa isteață, l-a numit Stubby, datorită cozii sale tăiate, și l-a adoptat ca mascotă neoficială a regimentului. Nimeni nu bănuia atunci că acest câine umil va deveni un erou decorat al războiului.
Drumul spre front
Când Regimentul 102 a primit ordin să plece spre Franța, Conroy nu s-a putut despărți de Stubby. Într-un act de curaj și rebeliune tăcută, l-a ascuns pe câine sub mantaua sa și l-a urcat clandestin pe vasul care traversa Atlanticul. Descoperit de ofițeri, Stubby și-a câștigat rapid simpatia acestora cu un salut militar învățat de la Conroy – ridicându-și laba dreaptă la tâmplă. Ofițerii au închis ochii, iar Stubby a devenit oficial parte a unității, pregătit să înfrunte ororile Frontului de Vest.
Ajuns în tranșeele din Franța în 1918, Stubby s-a adaptat rapid la viața de soldat. Cu simțurile sale ascuțite, a învățat să recunoască pericolul înaintea oamenilor. Soldații au observat că Stubby se ghemuia la pământ cu câteva secunde înainte ca obuzele să lovească, dându-le timp să se adăpostească. În curând, a devenit un avertizor de încredere pentru atacurile cu gaz, lătrând furios când simțea mirosul chimicalelor mortale. Într-o noapte, Stubby a salvat un întreg pluton trezindu-i cu lătrături disperate, permițându-le să-și pună măștile de gaz înainte ca norul toxic să-i sufoce.
Eroul din tranșee
Stubby nu era doar un detector de pericole; era și un căutător de suflete. În haosul bătăliilor, rătăcea prin „Țara Nimănui” – zona devastată dintre tranșee – pentru a găsi soldații răniți. Cu botul său sensibil, localiza camarazii căzuți și lătra până când medicii ajungeau la ei. În bătălia de la Argonne, una dintre cele mai sângeroase ciocniri ale americanilor în război, Stubby a fost rănit de schije, dar a refuzat să se dea bătut. După o recuperare rapidă, s-a întors pe linia frontului, purtând o jachetă militară special croită pentru el, pe care soldații i-au cusut-o cu mândrie.
Momentul de glorie al lui Stubby a venit într-o noapte liniștită, când a simțit un intrus în tranșee. Un spion german se infiltrase în liniile aliate, dar Stubby l-a detectat imediat. Lătrând și mușcând de cizmele inamicului, câinele l-a imobilizat până când soldații americani l-au capturat. Pentru această faptă, Stubby a fost decorat și promovat la gradul de sergent – primul câine din istoria armatei americane care a primit un astfel de rang. Jacheta sa a fost împodobită cu medalia capturată de la spion, un trofeu pe care îl purta cu demnitate.
Moralul trupei și legenda vie
Pe lângă isprăvile sale de pe câmpul de luptă, Stubby era un maestru al ridicării moralului. În serile lungi și reci din tranșee, soldații se strângeau în jurul lui, râzând când imita marșul militar sau „fura” o țigară pentru a o ține în bot cu un aer comic. Pentru tinerii care se confruntau cu teroarea războiului, Stubby era o rază de speranță, un memento al vieții de dincolo de front. Chiar și generalul John Pershing, comandantul forțelor americane, l-a admirat, decorându-l personal cu o medalie de aur oferită de Societatea Umanitară Americană.
Stubby a participat la 17 bătălii majore, inclusiv la Chemin des Dames și St. Mihiel, supraviețuind bombardamentelor, gazelor și rănilor. Când războiul s-a încheiat în noiembrie 1918, a fost primit ca un erou în Franța, fiind decorat cu Crucea de Război franceză. Conroy l-a adus înapoi în SUA, unde Stubby a devenit o celebritate națională. A defilat în parade, a vizitat Casa Albă și a fost primit de trei președinți americani: Wilson, Harding și Coolidge. Universitatea Georgetown l-a adoptat ca mascotă, iar Stubby apărea la meciurile de fotbal, împingând mingea pe teren spre amuzamentul mulțimii.
Moștenirea lui Stubby
Stubby a trăit până în 1926, stingându-se liniștit în brațele lui Conroy. Moartea sa a fost deplânsă de mii de oameni, iar povestea sa a fost imortalizată în ziare și cărți. Corpul său a fost conservat și este expus astăzi la Muzeul Național de Istorie Americană al Institutului Smithsonian, alături de jacheta sa plină de medalii. Stubby nu a fost doar un câine; a fost un simbol al curajului, al loialității și al puterii spiritului, chiar și în cele mai întunecate vremuri.
Povestea lui Stubby continuă să inspire, amintindu-ne că eroii pot veni în cele mai neașteptate forme. Pentru soldații Regimentului 102, el a fost mai mult decât o mascotă – a fost un frate de arme, un sergent care a luptat alături de ei și le-a dat speranță când lumea părea să se prăbușească.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
În 1981, Steven Spielberg și echipa sa se confruntau cu o provocare unică: să creeze un extraterestru credibil pentru filmul E.T. the Extra-Terrestrial, o poveste emoționantă despre prietenie și acceptare. Personajul principal, E.T., trebuia să aibă mișcări stângace, dar realiste, care să pară de pe altă planetă, păstrând în același timp o conexiune emoțională cu publicul. Pentru a da viață acestui personaj iconic, echipa a găsit o soluție neașteptată în Matthew DeMeritt, un tânăr născut fără picioare, a cărui poveste de viață și talent au transformat limitările fizice într-o performanță cinematografică memorabilă.
Matthew DeMeritt s-a născut cu o afecțiune congenitală care l-a lăsat fără picioare, dar acest lucru nu l-a împiedicat să-și urmeze pasiunile. Datorită forței sale fizice remarcabile și a determinării, DeMeritt a fost ales să interpreteze rolul lui E.T. în scenele care necesitau mișcări fizice. El a purtat un costum special conceput, care îi permitea să folosească brațele și torsul pentru a imita mersul și gesturile unei creaturi extraterestre. Mișcările sale unice, rezultate din adaptarea la propria sa condiție fizică, au adus o autenticitate aparte personajului, făcându-l să pară atât de ciudat, cât și de familiar spectatorilor.
Procesul de filmare nu a fost lipsit de provocări. Costumul lui E.T. era complex, greu și necesita o rezistență fizică destul de puternică pentru a fi purtat ore în șir. DeMeritt a lucrat îndeaproape cu echipa de producție pentru a perfecționa mișcările personajului, contribuind la crearea unor momente memorabile, precum scena în care E.T. merge stângaci sau își întinde gâtul lung pentru a observa lumea din jur. Abilitatea sa de a se mișca într-un mod care părea nenatural, dar în același timp expresiv, a fost esențială pentru succesul filmului.
Povestea lui Matthew DeMeritt este mai mult decât o simplă notă de subsol în istoria filmului E.T.. Este o mărturie a puterii perseverenței și a modului în care diversitatea poate aduce o contribuție unică artei. DeMeritt nu doar că a dat viață unui personaj iconic, ci a demonstrat că talentul și determinarea pot transcende orice bariere fizice. Filmul E.T. the Extra-Terrestrial rămâne un reper în cinematografie, iar contribuția lui DeMeritt este o parte esențială a moștenirii sale.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Caracteristici fizice
Pardalotul pătat este ușor de recunoscut datorită penajului său distinctiv. Masculii au un colorit mai vibrant decât femelele, cu spatele negru presărat cu pete albe, de unde îi vine și numele. Pieptul și abdomenul sunt de un galben strălucitor, iar aripile prezintă accente de roșu și galben. Capul este împodobit cu o „sprânceană” albă și pete galbene în jurul ochilor, ceea ce le conferă un aspect expresiv. Femelele au culori mai pale, dar păstrează modelul caracteristic de pete albe pe spate.
Habitat și răspândire
Această specie este răspândită în pădurile de eucalipt, savanele și zonele împădurite din sud-estul și sud-vestul Australiei, inclusiv Tasmania. Preferă pădurile deschise și zonele cu copaci maturi, unde își construiește cuiburile în scorburi sau tuneluri săpate în malurile râurilor. Adaptabilitatea sa la diverse medii împădurite a contribuit la supraviețuirea sa, deși defrișările reprezintă o amenințare pentru populațiile locale.
Comportament și dietă
Pardalotul pătat este o pasăre activă, care își petrece mare parte din timp căutând hrană în coronamentul copacilor. Dieta sa constă în principal din insecte mici, larve și păianjeni, dar consumă și ocazional seva dulce a plantelor (cunoscută sub numele de „manna”). Este o specie teritorială, mai ales în sezonul de reproducere, când masculii cântă melodii scurte, dar melodioase, pentru a atrage femelele și a-și apăra teritoriul.
Reproducere
Sezonul de reproducere al pardalotului pătat are loc primăvara și vara (septembrie-februarie în Australia). Cuiburile sunt construite în tuneluri săpate în pământ sau în scorburi de copaci, unde femela depune 3-5 ouă albe. Ambii părinți contribuie la hrănirea puilor, care devin independenți la aproximativ o lună după eclozare. Cuiburile ascunse oferă protecție împotriva prădătorilor, dar sunt vulnerabile la inundații sau distrugerea habitatului.
Conservare și amenințări
Deși pardalotul pătat nu este considerat o specie pe cale de dispariție, pierderea habitatului din cauza defrișărilor și a urbanizării afectează populațiile locale. Schimbările climatice, care influențează disponibilitatea insectelor și sănătatea pădurilor de eucalipt, reprezintă o altă provocare. Eforturile de conservare, cum ar fi protejarea pădurilor și crearea de coridoare verzi, sunt esențiale pentru menținerea sănătății acestei specii.
Curiozități
- Numele „pardalotus” provine din greacă și înseamnă „pătat”, o referință la modelul distinctiv al penajului.
- Datorită dimensiunilor mici și culorilor vibrante, pardalotul pătat este adesea confundat cu o insectă la prima vedere.
- Aceste păsări sunt extrem de agile, fiind capabile să se agațe de ramuri subțiri pentru a căuta hrană.
Pardalotul pătat este un simbol al biodiversității australiene, o pasăre care încântă prin frumusețe și comportament. Observarea acestei specii în sălbăticie este o experiență memorabilă pentru ornitologi și iubitori de natură deopotrivă.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
În inima pădurilor umede din America Centrală și de Sud, acolo unde aerul e încărcat de umiditate și sunetele naturii răsună neîncetat, trăiește o pasăre care pare ieșită dintr-un vis colorat: ciocănitoarea Kanelspett, cunoscută științific sub numele de Celeus loricatus. Numele suedez “Kanelspett” – care evocă aromele dulci ale scorțișoarei – îi vine perfect de la penajul său cald, de un roșu-rufous intens, ce acoperă majoritatea corpului, cu excepția unor accente negre elegante pe cap și aripi. Această ciocănitoare de mărime medie, cu o lungime de aproximativ 19-23 de centimetri, este un maestru al adaptării în ecosistemele tropicale luxuriante.
Kanelspett-ul preferă pădurile umede de la nivelurile joase până la poalele dealurilor, de la coasta Caraibelor a Nicaraguei și până în Panama, Costa Rica, Ecuador și Columbia. Aici, ea și perechea sa – căci de obicei se deplasează în perechi sau singură – explorează trunchiurile copacilor la niveluri medii sau în coroană, ciocănind ritmic în căutarea insectelor ascunse sub scoarța putredă. Spre deosebire de verii săi mai zgomotoși, Kanelspett-ul nu bate cu ciocul în mod excesiv; în schimb, folosește un cioc puternic, curbat ușor, pentru a dezgropa larve și furnici. Dieta sa variată include și fructe, ceea ce o face un aliat valoros pentru dispersia semințelor în păduri.
Un detaliu fascinant al acestei specii este vocalizarea sa: o serie de șuierări puternice, descrescânde în tonalitate, care seamănă cu un fluierat jucăuș, aidoma unui apel de chemare îndepărtată prin ceața dimineții tropicale. Masculii se remarcă prin creasta neagră pe cap, în timp ce femelele au un aspect mai uniform roșu. Cuibul lor, săpat în trunchiuri moi de copaci morți, devine un sanctuar pentru puii care eclozează după o incubație de circa 14 zile. Deși populația globală este estimată la 50.000-500.000 de indivizi maturi, Kanelspett-ul este clasificat ca “Least Concern” de către Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii, datorită adaptabilității sale la margini de pădure și grădini. Totuși, defrișările amenință habitatul său, amintindu-ne cât de fragilă este echilibrul naturii.
Această ciocănitoare nu este doar un observator tăcut al tropicelor; ea este un simbol al rezilienței, ciocănind nu doar lemnul, ci și lecții despre armonia dintre om și mediu.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Copiii navetiști, în pericol din cauza vremii și a transportului deficitar: „Unii rămân în drum peste o oră”
Ecoaqua Călărași facilitează plata facturilor: toate modalitățile și conturile disponibile pentru abonați
SPCTA-FL / Revino în formă în această toamnă! Închiriază terenuri, sală sau bazin direct în Călărași – prețuri accesibile și condiții excelente!
Un călărășean a descoperit că pe adresa sa figurau șase persoane necunoscute: «Am fost obligat să plătesc taxe nedrepte»
VIDEO. PRIMELE DECLARAȚII ALE VICTIMELOR CONFLICTULUI VIOLENT DIN UNIREA: „AM FOST PUȘI LA PĂMÂNT, LOVIȚI ȘI AMENINȚAȚI CU PISTOLUL”
