Fapt Divers
Povestea lui Cher Ami, porumbelul erou
În toamna anului 1918, pe frontul de la Verdun, în nord-estul Franței, Primul Război Mondial era la apogeu. Tranșeele erau pline de noroi, fum și disperare, iar soldații americani din Regimentul 77 Infanterie, parte a Diviziei 77, se aflau într-o situație disperată. Cunoscuți ulterior drept „Batalionul Pierdut”, acești oameni erau izolați în spatele liniilor germane, înconjurați de inamici și bombardați chiar de propriile forțe aliate, care nu știau poziția lor exactă. În mijlocul acestui infern, un porumbel mic, cu pene cenușii și ochi ageri, pe nume Cher Ami, a devenit singura lor speranță de salvare.
Un mesager cu pene
Cher Ami, al cărui nume înseamnă „prieten drag” în franceză, era unul dintre cei 600 de porumbei mesageri antrenați de armata americană pentru a transporta comunicații vitale pe front. Crescut în Anglia și donat forțelor aliate, acest porumbel era un veteran al tranșeelor, obișnuit să zboare prin ploaie de gloanțe și explozii. Înrolat în Serviciul de Semnal al SUA, Cher Ami purta un tub mic de aluminiu legat de picior, în care soldații introduceau mesaje scrise pe hârtie subțire. Misiunea sa era simplă, dar mortală: să ducă mesajul la destinație, indiferent de obstacole.
Pe 3 octombrie 1918, Batalionul Pierdut, condus de maiorul Charles Whittlesey, era prins într-o vale din pădurea Argonne. Fără hrană, apă sau muniție, cei peste 500 de soldați supraviețuiseră cinci zile sub asediu german, pierzând sute de camarazi. Bombardamentele aliate, lansate din neștiință, ucideau și mai mulți americani. Radio-urile nu funcționau, iar alergătorii umani trimisi cu mesaje fuseseră uciși. Singura cale de comunicare rămasă era prin porumbeii mesageri. Doi porumbei fuseseră deja trimiși, dar fuseseră doborâți de lunetiștii germani. Cher Ami era ultima speranță.
Zborul disperării
Maiorul Whittlesey a scris un mesaj scurt, dar disperat, pe o bucată de hârtie: „Suntem de-a lungul drumului paralel 276.4. Artileria noastră ne lovește. Pentru numele lui Dumnezeu, opriți!” Mesajul a fost introdus în tubul de la piciorul lui Cher Ami, iar porumbelul a fost eliberat în dimineața zilei de 4 octombrie. Cerul era plumburiu, iar aerul vibra de explozii și focuri de armă. Germanii, conștienți de importanța porumbeilor, au deschis focul imediat ce Cher Ami și-a luat zborul.
În câteva secunde, porumbelul a fost lovit. O rafală de gloanțe i-a străpuns pieptul, i-a orbit un ochi și i-a zdrobit piciorul drept, lăsând tubul cu mesajul atârnând doar de câteva tendoane. Soldații din tranșee, văzându-l prăbușindu-se, și-au pierdut speranța. Dar, printr-un miracol, Cher Ami s-a ridicat din nou. Cu aripile slăbite și corpul sângerând, a continuat să zboare, mânat de un instinct de neclintit.
Salvarea batalionului
După un zbor agonizant de 40 de kilometri, care a durat 25 de minute, Cher Ami a ajuns la cartierul general al Diviziei 77, la 25 de kilometri distanță. Când a aterizat, era aproape mort. Soldații care l-au găsit au fost șocați: pieptul îi era străpuns, un ochi lipsea, iar piciorul rănit abia mai ținea mesajul. Dar tubul era intact, iar mesajul a fost citit la timp. Bombardamentul aliat a fost oprit, iar forțele americane au lansat o misiune de salvare, eliberând supraviețuitorii Batalionului Pierdut. Datorită lui Cher Ami, peste 200 de soldați au fost salvați.
Medicii veterinari ai armatei au făcut tot posibilul pentru a-l salva pe micul erou. Deși piciorul său nu a mai putut fi salvat, i-au confecționat o proteză din lemn, iar rănile i-au fost tratate cu grijă. Cher Ami a supraviețuit și a devenit un simbol al sacrificiului. Armata franceză l-a decorat cu Crucea de Război, iar americanii l-au celebrat ca pe un erou național.
Moștenirea lui Cher Ami
După război, Cher Ami a fost adus în Statele Unite, unde a fost îngrijit cu dragoste. A murit pe 13 iunie 1919, din cauza rănilor suferite, dar moștenirea sa a rămas vie. Corpul său a fost conservat și este expus astăzi la Muzeul Național de Istorie Americană al Institutului Smithsonian, alături de tubul care a purtat mesajul salvator. Povestea sa a inspirat generații, fiind povestită în cărți, filme și memoriale.
Cher Ami nu a fost doar un porumbel; a fost un mesager al speranței, un erou care a sfidat moartea pentru a salva vieți. Pentru soldații Batalionului Pierdut, el a fost dovada că, chiar și în cele mai negre momente, o mică făptură poate schimba soarta unui război.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
În 1981, Steven Spielberg și echipa sa se confruntau cu o provocare unică: să creeze un extraterestru credibil pentru filmul E.T. the Extra-Terrestrial, o poveste emoționantă despre prietenie și acceptare. Personajul principal, E.T., trebuia să aibă mișcări stângace, dar realiste, care să pară de pe altă planetă, păstrând în același timp o conexiune emoțională cu publicul. Pentru a da viață acestui personaj iconic, echipa a găsit o soluție neașteptată în Matthew DeMeritt, un tânăr născut fără picioare, a cărui poveste de viață și talent au transformat limitările fizice într-o performanță cinematografică memorabilă.
Matthew DeMeritt s-a născut cu o afecțiune congenitală care l-a lăsat fără picioare, dar acest lucru nu l-a împiedicat să-și urmeze pasiunile. Datorită forței sale fizice remarcabile și a determinării, DeMeritt a fost ales să interpreteze rolul lui E.T. în scenele care necesitau mișcări fizice. El a purtat un costum special conceput, care îi permitea să folosească brațele și torsul pentru a imita mersul și gesturile unei creaturi extraterestre. Mișcările sale unice, rezultate din adaptarea la propria sa condiție fizică, au adus o autenticitate aparte personajului, făcându-l să pară atât de ciudat, cât și de familiar spectatorilor.
Procesul de filmare nu a fost lipsit de provocări. Costumul lui E.T. era complex, greu și necesita o rezistență fizică destul de puternică pentru a fi purtat ore în șir. DeMeritt a lucrat îndeaproape cu echipa de producție pentru a perfecționa mișcările personajului, contribuind la crearea unor momente memorabile, precum scena în care E.T. merge stângaci sau își întinde gâtul lung pentru a observa lumea din jur. Abilitatea sa de a se mișca într-un mod care părea nenatural, dar în același timp expresiv, a fost esențială pentru succesul filmului.
Povestea lui Matthew DeMeritt este mai mult decât o simplă notă de subsol în istoria filmului E.T.. Este o mărturie a puterii perseverenței și a modului în care diversitatea poate aduce o contribuție unică artei. DeMeritt nu doar că a dat viață unui personaj iconic, ci a demonstrat că talentul și determinarea pot transcende orice bariere fizice. Filmul E.T. the Extra-Terrestrial rămâne un reper în cinematografie, iar contribuția lui DeMeritt este o parte esențială a moștenirii sale.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Caracteristici fizice
Pardalotul pătat este ușor de recunoscut datorită penajului său distinctiv. Masculii au un colorit mai vibrant decât femelele, cu spatele negru presărat cu pete albe, de unde îi vine și numele. Pieptul și abdomenul sunt de un galben strălucitor, iar aripile prezintă accente de roșu și galben. Capul este împodobit cu o „sprânceană” albă și pete galbene în jurul ochilor, ceea ce le conferă un aspect expresiv. Femelele au culori mai pale, dar păstrează modelul caracteristic de pete albe pe spate.
Habitat și răspândire
Această specie este răspândită în pădurile de eucalipt, savanele și zonele împădurite din sud-estul și sud-vestul Australiei, inclusiv Tasmania. Preferă pădurile deschise și zonele cu copaci maturi, unde își construiește cuiburile în scorburi sau tuneluri săpate în malurile râurilor. Adaptabilitatea sa la diverse medii împădurite a contribuit la supraviețuirea sa, deși defrișările reprezintă o amenințare pentru populațiile locale.
Comportament și dietă
Pardalotul pătat este o pasăre activă, care își petrece mare parte din timp căutând hrană în coronamentul copacilor. Dieta sa constă în principal din insecte mici, larve și păianjeni, dar consumă și ocazional seva dulce a plantelor (cunoscută sub numele de „manna”). Este o specie teritorială, mai ales în sezonul de reproducere, când masculii cântă melodii scurte, dar melodioase, pentru a atrage femelele și a-și apăra teritoriul.
Reproducere
Sezonul de reproducere al pardalotului pătat are loc primăvara și vara (septembrie-februarie în Australia). Cuiburile sunt construite în tuneluri săpate în pământ sau în scorburi de copaci, unde femela depune 3-5 ouă albe. Ambii părinți contribuie la hrănirea puilor, care devin independenți la aproximativ o lună după eclozare. Cuiburile ascunse oferă protecție împotriva prădătorilor, dar sunt vulnerabile la inundații sau distrugerea habitatului.
Conservare și amenințări
Deși pardalotul pătat nu este considerat o specie pe cale de dispariție, pierderea habitatului din cauza defrișărilor și a urbanizării afectează populațiile locale. Schimbările climatice, care influențează disponibilitatea insectelor și sănătatea pădurilor de eucalipt, reprezintă o altă provocare. Eforturile de conservare, cum ar fi protejarea pădurilor și crearea de coridoare verzi, sunt esențiale pentru menținerea sănătății acestei specii.
Curiozități
- Numele „pardalotus” provine din greacă și înseamnă „pătat”, o referință la modelul distinctiv al penajului.
- Datorită dimensiunilor mici și culorilor vibrante, pardalotul pătat este adesea confundat cu o insectă la prima vedere.
- Aceste păsări sunt extrem de agile, fiind capabile să se agațe de ramuri subțiri pentru a căuta hrană.
Pardalotul pătat este un simbol al biodiversității australiene, o pasăre care încântă prin frumusețe și comportament. Observarea acestei specii în sălbăticie este o experiență memorabilă pentru ornitologi și iubitori de natură deopotrivă.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
În inima pădurilor umede din America Centrală și de Sud, acolo unde aerul e încărcat de umiditate și sunetele naturii răsună neîncetat, trăiește o pasăre care pare ieșită dintr-un vis colorat: ciocănitoarea Kanelspett, cunoscută științific sub numele de Celeus loricatus. Numele suedez “Kanelspett” – care evocă aromele dulci ale scorțișoarei – îi vine perfect de la penajul său cald, de un roșu-rufous intens, ce acoperă majoritatea corpului, cu excepția unor accente negre elegante pe cap și aripi. Această ciocănitoare de mărime medie, cu o lungime de aproximativ 19-23 de centimetri, este un maestru al adaptării în ecosistemele tropicale luxuriante.
Kanelspett-ul preferă pădurile umede de la nivelurile joase până la poalele dealurilor, de la coasta Caraibelor a Nicaraguei și până în Panama, Costa Rica, Ecuador și Columbia. Aici, ea și perechea sa – căci de obicei se deplasează în perechi sau singură – explorează trunchiurile copacilor la niveluri medii sau în coroană, ciocănind ritmic în căutarea insectelor ascunse sub scoarța putredă. Spre deosebire de verii săi mai zgomotoși, Kanelspett-ul nu bate cu ciocul în mod excesiv; în schimb, folosește un cioc puternic, curbat ușor, pentru a dezgropa larve și furnici. Dieta sa variată include și fructe, ceea ce o face un aliat valoros pentru dispersia semințelor în păduri.
Un detaliu fascinant al acestei specii este vocalizarea sa: o serie de șuierări puternice, descrescânde în tonalitate, care seamănă cu un fluierat jucăuș, aidoma unui apel de chemare îndepărtată prin ceața dimineții tropicale. Masculii se remarcă prin creasta neagră pe cap, în timp ce femelele au un aspect mai uniform roșu. Cuibul lor, săpat în trunchiuri moi de copaci morți, devine un sanctuar pentru puii care eclozează după o incubație de circa 14 zile. Deși populația globală este estimată la 50.000-500.000 de indivizi maturi, Kanelspett-ul este clasificat ca “Least Concern” de către Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii, datorită adaptabilității sale la margini de pădure și grădini. Totuși, defrișările amenință habitatul său, amintindu-ne cât de fragilă este echilibrul naturii.
Această ciocănitoare nu este doar un observator tăcut al tropicelor; ea este un simbol al rezilienței, ciocănind nu doar lemnul, ci și lecții despre armonia dintre om și mediu.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Copiii navetiști, în pericol din cauza vremii și a transportului deficitar: „Unii rămân în drum peste o oră”
Ecoaqua Călărași facilitează plata facturilor: toate modalitățile și conturile disponibile pentru abonați
SPCTA-FL / Revino în formă în această toamnă! Închiriază terenuri, sală sau bazin direct în Călărași – prețuri accesibile și condiții excelente!
Un călărășean a descoperit că pe adresa sa figurau șase persoane necunoscute: «Am fost obligat să plătesc taxe nedrepte»
VIDEO. PRIMELE DECLARAȚII ALE VICTIMELOR CONFLICTULUI VIOLENT DIN UNIREA: „AM FOST PUȘI LA PĂMÂNT, LOVIȚI ȘI AMENINȚAȚI CU PISTOLUL”
