Plexus, al doilea volum al trilogiei „Rozariul” scrisă de Henry Miller, este o continuare vibrantă și introspectivă a explorării sale autobiografice, începută în Sexus. Publicată în 1953, această carte își păstrează stilul distinctiv al autorului, un amestec de confesiune, filozofie și poezie, care oscilează între fluxul conștiinței și povestirea viscerală. Miller își continuă periplul prin viața sa din anii 1920, în Brooklyn, concentrându-se pe lupta sa de a deveni scriitor, relațiile tumultuoase și căutarea unui sens existențial.

În Plexus, Miller descrie cu o sinceritate brutală viața sa alături de soția sa, June, și de prietena acesteia, Mara, într-un triunghi amoros complex, marcat de pasiune, gelozie și explorări artistice. Spre deosebire de Sexus, care era mai ancorat în senzualitate, Plexus se apleacă mai mult asupra introspecției și a luptei interioare a autorului cu propria sa identitate creativă. Miller jonglează între momente de exaltare artistică și episoade de sărăcie lucie, oferind o imagine vie a boemiei newyorkeze din acea perioadă.

Temele centrale ale romanului includ libertatea artistică, conflictul între dorințele carnale și aspirațiile spirituale, precum și căutarea autenticității într-o lume constrângătoare. Miller nu se ferește să critice societatea americană, pe care o vede ca fiind sufocată de materialism și conformism. Totodată, romanul este o odă adusă prieteniei, artei și haosului creator care definește viața de artist.

Stilul lui Miller în Plexus este, ca de obicei, exuberant și neconvențional. El combină descrieri luxuriante cu dialoguri tăioase și reflecții filozofice, creând un ritm care poate fi pe alocuri copleșitor, dar mereu captivant. Limbajul său este colorat, uneori crud, dar plin de vitalitate, reflectând energia debordantă a autorului. Cititorul este purtat printr-un carusel de emoții, de la umor la melancolie, de la extaz la disperare.

Unul dintre atuurile majore ale romanului este autenticitatea sa. Miller nu doar că își dezgolește sufletul, ci o face cu o sinceritate care te face să te simți complice la călătoria sa. De asemenea, portretele personajelor secundare, de la artiști excentrici la figuri marginale, sunt memorabile și adaugă profunzime universului descris. Capacitatea lui Miller de a transforma banalul în extraordinar este remarcabilă, fiecare pagină fiind impregnată de o energie contagioasă.

Cu toate acestea, Plexus nu este lipsit de defecte. Structura sa aparent dezordonată poate fi obositoare pentru cititorii care preferă o narațiune liniară. Unele pasaje lungi și digresiuni filozofice pot părea autoindulgente, iar accentul pus pe introspecție poate încetini ritmul poveștii. De asemenea, atitudinea lui Miller față de femei, deși reflectă contextul epocii și personalitatea sa, poate fi percepută ca problematică de cititorii contemporani.

Plexus este o carte care nu se lasă citită cu ușurință, dar răsplătește cititorul dispus să se scufunde în haosul său creator. Este o celebrare a vieții, a artei și a luptei de a rămâne fidel sinelui într-o lume care încearcă să te modeleze. Pentru cei familiarizați cu opera lui Miller, Plexus este o continuare firească a universului său, iar pentru noii cititori, este o poartă de intrare fascinantă, dar provocatoare, în mintea unui scriitor unic. Recomand această carte celor care apreciază literatura confesivă, experimentală și lipsită de inhibiții.