Misterul Parcului Bazilescu

În cartierul Bucureștii Noi, Parcul Bazilescu, cunoscut în trecut sub numele de Parcul Nicolae Bălcescu, își desfășoară aleile sinuoase sub coroanele dese ale teilor și castanilor. Aflat în vecinătatea Teatrului de Vară, unde scena părăsită mai păstrează umbrele spectacolelor de odinioară, parcul este un loc de tihnă pentru localnici. Dar, odată cu lăsarea serii, când lumina felinarelor abia mai răzbește prin frunziș, parcul capătă o aură de mister.

Se povestește că liniștea nopții este uneori spartă de un sunet straniu – o tuse seacă, răgușită, care răzbate dinspre aleile pustii sau din preajma băncilor solitare. Bătrânii din cartier jură că este tusea lui Gheorghe Bazilescu, fostul proprietar al terenului, care a părăsit această lume în 1938. Fost om de seamă, Bazilescu ar fi rămas legat de acest loc, fie din dragoste pentru pământul său, fie dintr-un regret nerostit.

Unii spun că tusea se aude mai clar în nopțile ploioase, când picăturile de apă par să ascundă pașii unei prezențe nevăzute. Un paznic al parcului, care a lucrat acolo decenii la rând, povestea că a simțit uneori o răceală ciudată în preajma statuii vechi din centrul parcului, ca și cum cineva l-ar fi privit din umbră. Alții, mai curajoși, au încercat să înregistreze sunetul, dar aparatele lor n-au captat decât vântul și foșnetul frunzelor.

Ce-i drept, parcul nu inspiră teamă ziua, când copii aleargă pe alei și pensionarii joacă șah sub umbrare. Dar, după apus, cei care se aventurează aici simt o apăsare, ca și cum aerul devine mai greu. Oare Bazilescu încă veghează asupra locului său drag? Sau e doar o poveste țesută de imaginația celor care iubesc misterul?

Advertisement

Parcul Bazilescu rămâne un colț de București unde istoria și legenda se împletesc, iar tusea aceea, fie ea reală sau nu, continuă să stârnească fiori și curiozitate. Poate, într-o noapte, vei trece pe acolo și vei auzi și tu ecoul unui timp demult apus.