Știri
Misterele paranormale ale Cetății Ardud
În inima județului Satu Mare, acolo unde dealurile se pierd în orizont și vânturile șoptesc povești uitate, se ridică Cetatea Ardud, o fortăreață medievală ale cărei ziduri ascund nu doar urmele istoriei, ci și ecouri ale unor fenomene care scapă explicațiilor raționale. Construită în secolul al XV-lea, cetatea a fost martora intrigilor nobiliare, a bătăliilor crâncene și a dramelor personale care par să fi lăsat urme nevăzute, dar simțite, în aerul său. Localnicii vorbesc cu o reverență amestecată cu teamă despre spirite neliniștite care bântuie pivnițele și turnurile, iar poveștile lor au transformat Ardudul într-un magnet pentru iubitorii de paranormal.
Legenda Elenei, Sufletul Pierdut al Cetății
Cea mai cunoscută poveste care învăluie cetatea este cea a Elenei, o tânără nobilă din secolul al XVII-lea, fiica unui căpitan al garnizoanei Ardud. Conform legendei, Elena era o femeie de o frumusețe răpitoare, cu ochii de un căprui cald și o fire blândă, dar naivă. Într-o perioadă de tensiuni între nobilimea maghiară și forțele imperiale habsburgice, un tânăr ofițer străin, trimis sub pretextul negocierilor, a sosit la cetate. Era fermecător, cu un zâmbet care ascundea intenții obscure, și a cucerit rapid inima Elenei.
Dragostea lor s-a țesut în secret, în umbra coridoarelor de piatră și în grădinile ascunse ale cetății. Elena, orbită de pasiune, i-a dezvăluit iubitului său detalii despre tunelurile subterane și punctele slabe ale fortăreței, crezând că el plănuia să fugă împreună cu ea. Însă adevărul a ieșit la iveală când străinul a dispărut, iar cetatea a fost atacată în miez de noapte, trădată chiar de informațiile oferite de Elena. În haosul bătăliei, tatăl ei, mânios și îndurerat, a condamnat-o pe tânără la închisoare în temnițele umede ale cetății. Se spune că Elena și-a petrecut ultimele zile plângând și implorând iertare, dar blestemul trădării a legat-o pentru eternitate de zidurile care o închiseseră.
Fenomene inexplicabile
De-a lungul timpului, cei care au vizitat sau lucrat în preajma cetății au raportat experiențe care sfidează logica. Turiștii povestesc despre umbre care par să alunece pe ziduri, chiar și în absența unei surse de lumină. În serile târzii, când ceața coboară peste Ardud, unii jură că aud pași ușori pe podelele de piatră ale turnului principal, ca și cum cineva ar păși cu grijă, dar nimeni nu e acolo. Șoaptele sunt un alt fenomen recurent – fraze nedeslușite, ca un murmur îndepărtat, care par să vină din pereți sau din adâncul pivnițelor.
Un ghid local, care a petrecut ani în preajma cetății, povestește despre o noapte în care a simțit o prezență apăsătoare în timp ce închidea porțile. „Era ca și cum cineva mă privea din spate, dar când m-am întors, nu era nimeni. Apoi am auzit un oftat, clar, ca al unei femei care plânge. Am fugit și n-am mai intrat singur noaptea acolo,” a mărturisit el. Alți vizitatori au raportat senzații de frig brusc în anumite zone ale cetății, chiar și în zilele călduroase de vară, în special în apropierea intrării în tunelurile subterane, astăzi în mare parte închise publicului.
Un incident notabil a avut loc în anii ’90, când un grup de tineri a organizat o expediție nocturnă în cetate, atrași de legende. Echipați cu lanterne și camere foto, au explorat ruinele, dar au fost nevoiți să plece în grabă când aparatura lor a început să funcționeze defectuos, iar unul dintre ei a susținut că a văzut o siluetă feminină, translucidă, stând nemișcată la capătul unui coridor. Fotografiile făcute în acea noapte au arătat doar pete neclare, dar povestea lor a alimentat și mai mult aura misterioasă a locului.
Tunelurile și secretele lor
Tunelurile subterane ale cetății sunt considerate epicentrul activității paranormale. Legenda spune că acestea se întind pe kilometri, conectând Ardudul de alte fortificații din regiune. În trecut, ele serveau drept căi de scăpare sau pentru transportul proviziilor în timpul ce era atacat. Astăzi, multe dintre ele sunt prăbușite sau sigilate, dar cei care au avut acces în porțiunile încă intacte descriu o atmosferă apăsătoare, ca și cum aerul însuși ar fi încărcat de o energie nevăzută.
Unii cercetători ai paranormalului speculează că tunelurile ar putea acționa ca un fel de „conductă” pentru energii spirituale, amplificând prezența entităților. În 2010, o echipă de amatori de fenomene supranaturale a efectuat o investigație în cetate, folosind detectoare de câmp electromagnetic și înregistratoare audio. Deși nu au capturat imagini clare, au înregistrat sunete ciudate – gemete slabe și ceea ce părea a fi un murmur feminin, imposibil de atribuit vreunei surse fizice.
Ce atrage spiritele la Ardud?
Ce face Cetatea Ardud un loc atât de propice pentru astfel de povești? Istoricii sugerează că tragedia și violența care au marcat trecutul fortăreței – de la trădări și execuții la bătălii sângeroase – ar putea fi un factor. În plan esoteric, se crede că locurile cu o încărcătură emoțională intensă, cum ar fi Ardudul, devin „puncte de ancorare” pentru spirite care nu și-au găsit liniștea. Elena, sau oricare ar fi entitatea care bântuie cetatea, pare prinsă într-un ciclu de regrete și dorințe nerostite.
Pe de altă parte, scepticii argumentează că aceste povești sunt doar folclor local, amplificat de imaginația vizitatorilor și de atmosfera sumbră a ruinelor. Umbrele pot fi explicate prin jocuri de lumină, șoaptele prin curenții de aer din tuneluri, iar senzațiile de frig prin condițiile naturale ale pivnițelor. Totuși, chiar și cei mai raționali admit că există ceva aparte la Ardud – o energie care te face să privești peste umăr.
Ardudul astăzi
Astăzi, Cetatea Ardud este o atracție turistică, restaurată parțial, dar păstrând farmecul său misterios. Vizitatorii vin să admire arhitectura medievală, să asculte poveștile ghizilor și, uneori, să spere că vor întâlni ceva dincolo de obișnuit. Evenimente culturale, precum festivaluri medievale, au loc în curtea cetății, dar nopțile rămân domeniul legendelor.
Pentru cei fascinați de paranormal, Ardudul este un loc care merită explorat, dar cu respect față de istoria și spiritele care, poate, încă îl locuiesc. Fie că este vorba de sufletul Elenei sau de altceva, cetatea continuă să fie un loc unde trecutul și prezentul se întâlnesc, iar granița dintre real și supranatural devine tulburător de subțire. Dacă te aventurezi acolo, ia cu tine o lanternă bună – și poate o rugăciune, pentru orice eventualitate.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Un remediu popular mai puțin cunoscut, dar uimitor de eficient împotriva tusei seci și iritante este siropul făcut din bere și zahăr ars. După o viroză sau o răceală puternică, tusea uscată poate rămâne săptămâni întregi și devine extrem de obositoare. Acest sirop tradițional o calmează rapid și ajută la eliminarea ei.
Ingrediente (pentru un borcan de ~300 ml):
- 500 ml bere (de preferat brună sau neagră, dar merge și blondă)
- 250 g zahăr (aproximativ o cană și jumătate)
- un borcan curat cu capac
Mod de preparare:
- Într-o cratiță cu fund gros punem zahărul la foc mic și îl topim până devine caramel de culoare brun-aurie (avem grijă să nu-l ardem prea tare, ca să nu capete gust amar).
- Când zahărul este complet topit și spumegă, turnăm berea treptat (va face spumă puternică multă – e normal). Atenție să nu vă stropiți!
- Amestecăm continuu și lăsăm să fiarbă la foc mic circa 15–20 de minute, până când compoziția scade și capătă consistența unui sirop gros, asemănător mierii.
- Luăm de pe foc, lăsăm 5 minute să se mai răcească, apoi turnăm fierbinte în borcanul sterilizat.
- Înșurubăm capacul și păstrăm la cămară, în loc răcoros și întunecos.
Administrare:
- Adulți: câte 1 lingură de 3–4 ori pe zi
- Copii peste 7 ani: câte 1 linguriță de 3 ori pe zi
După 2–3 zile tusea seacă se transformă în una productivă și dispare mult mai repede. Gustul este plăcut dulce-amărui, iar efectul calmant asupra gâtului se simte aproape imediat.
Un leac vechi, simplu și la îndemâna oricui – încercat și confirmat de generații întregi!
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Știri
Alertă de lepră la Cluj: primul caz confirmat după decenii – ce spun autoritățile despre riscuri
În plină iarnă a anului 2025, România se confruntă cu o știre șocantă: un caz de lepră – cunoscută și ca boala lui Hansen – a fost confirmat oficial, iar alte trei suspiciuni sunt în plină evaluare medicală. Anunțul a venit chiar pe 11 decembrie, de la Ministrul Sănătății, Alexandru Rogobete, care a subliniat că situația este sub control strict, dar nu una de neglijat.
Totul a început pe 26 noiembrie, când două tinere de 21 și 25 de ani, originare din Indonezia, s-au prezentat la Spitalul Clinic Județean de Urgență din Cluj-Napoca prezentând leziuni cutanate suspecte. Acestea, alături de alte două femei tot din Asia, lucrau ca maseuze într-un salon SPA din oraș. Testele microbiologice au confirmat că boala este prezentă la una dintre ele, iar celelalte trei cazuri sunt acum investigate detaliat, pe baza simptomelor vizibile pe piele și a istoricului epidemiologic.
Este vorba despre cel mai recent episod dintr-o boală veche de mii de ani, care a dispărut practic din țară după anul 1981, ultimul caz înregistrat atunci. La nivel european, lepră rămâne extrem de rară, manifestându-se sporadic mai ales la persoane venite din zone endemice precum Asia, Africa sau America Latină. Transmiterea ei nu se face ușor – necesită contact prelungit și intim cu un pacient netratat, ceea ce face ca riscul pentru populație este minim, conform specialiștilor.
Autoritățile au reacționat prompt: salonul SPA a fost închis temporar, Inspecția Sanitară de Stat supraveghează îndeaproape situația, iar direcțiile de sănătate publică județene și centrul național coordonează toate măsurile necesare.
Pacientele primesc tratament antibiotic adaptat, care vindecă boala în majoritatea cazurilor dacă este depistată la timp, fără a lăsa sechele grave.
Această reapariție subliniază provocările globalizării: migrația și contactele internaționale pot aduce boli uitate înapoi în țări considerate sigure. Totuși, vestea vine cu un mesaj liniștitor – lepră nu este o epidemie iminentă, ci un incident izolat, gestionat cu profesionalism. România, care a închis ultimul leprozeriu de la Tichilești în 2011, arată că lecțiile istoriei sunt încă vii, dar progresele medicinei moderne fac ca o astfel de boală să nu mai fie un blestem inevitabil.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
În primăvara anului 1967, Uniunea Sovietică voia cu orice preț să sărbătorească 50 de ani de la Revoluția din Octombrie printr-un spectacol cosmic grandios. Nava Soiuz-1 urma să fie lansată cu un singur om la bord, iar a doua zi să se cupleze în orbită cu Soiuz-2, echipată cu trei cosmonauți. Cei patru urmau apoi să facă schimb de locuri și să se întoarcă pe Pământ în formații diferite – o premieră tehnică menită să eclipseze definitiv Statele Unite.
Doar că Soiuz-1 era bolnavă. Grav bolnavă. În lunile de teste, inginerii descoperiseră 203 de defecte structurale majore. Partea electronică era un coșmar, termoizolația aproape inexistentă, parașută principală fusese împachetată de mântuială. Toată lumea știa, de la tehnicieni până la proiectanții-șefi. Nimeni nu îndrăznea însă să oprească programul: Brejnev voia paradă, iar anularea ar fi însemnat umilință națională.
Pilotul principal ales era Vladimir Komarov, 40 de ani, inginer strălucit, deja erou al zborului Voskhod-1. Rezervă îi era Iuri Gagarin, primul om în cosmos și prietenul său cel mai apropiat. Când testele finale au arătat că nava nu poate fi salvată, Gagarin a făcut un gest disperat: s-a prezentat la centrul de pregătire și a cerut să ia el locul lui Komarov, sperând că autoritățile nu vor risca viața simbolului suprem al cuceririi spațiale sovietice.
Komarov a aflat. Și a refuzat categoric. „Dacă mor eu, tu rămâi în viață și vei putea lupta să nu se mai întâmple așa ceva niciodată”, i-a spus prietenului său. A acceptat misiunea știind că nu se va mai întoarce.
Pe 23 aprilie 1967, la ora 3:35 dimineața, racheta s-a ridicat de la Baikonur. Primele ore au fost un calvar. Unul dintre panourile solare nu s-a deschis, bateria s-a descărcat rapid, sistemele de orientare au început să cedeze. Komarov a încercat zeci de manevre manuale, dar nava devenea din ce în ce mai instabilă. Controlul misiunii a anulat lansarea lui Soiuz-2 – era clar că acuplarea era imposibilă.
A venit ordinul de întoarcere. La intrarea în atmosferă, capsula a început să se rotească nebunește. Când a ajuns la altitudinea de 7 kilometri, sistemul principal de parașute a eșuat complet. Parașuta de rezervă s-a deschis doar pe jumătate și s-a înfășurat imediat. Soiuz-1 s-a izbit de pământ cu peste 600 km/h lângă Orenburg. Impactul a fost atât de violent încât capsula s-a transformat într-o minge de metal topit. Corpul lui Komarov a fost practic pulverizat; ceea ce a rămas a încăput într-o cutie de pantofi.
Se spune că, în ultimele minute, când a înțeles că nu mai există nicio șansă, Komarov a deschis canalul de comunicație și a început să strige. Nu plângea. Blestema. Blestema pe cei care l-au obligat să zboare cu o navă moartă, pe inginerii care au semnat rapoarte mincinoase, pe politicienii care au preferat gloria goală în locul vieții unui om.
A murit la 40 de ani, lăsând în urmă o soție și doi copii. A murit știind totul și alegând să moară pentru ca altcineva – prietenul său – să poată trăi și să spună cândva adevărul.
Adevărul acela a rămas mult timp îngropat sub cenușa capsulei. Dar numele lui Vladimir Komarov a rămas: omul care a privit moartea în ochi și a acceptat-o cu demnitate, ca să nu moară altul în locul lui.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Ședință extraordinară a Consiliului Local Călărași, convocată pentru rectificarea bugetului pe 2025
Accident rutier între Dichiseni și Satnoieni: mamă și copil de 7 ani, transportați la spital
Cinteza de aur – micuța comoară americană cu pene de catifea neagră și aurie
Un călărășean a descoperit că pe adresa sa figurau șase persoane necunoscute: «Am fost obligat să plătesc taxe nedrepte»
VIDEO. PRIMELE DECLARAȚII ALE VICTIMELOR CONFLICTULUI VIOLENT DIN UNIREA: „AM FOST PUȘI LA PĂMÂNT, LOVIȚI ȘI AMENINȚAȚI CU PISTOLUL”
