„Plecare, plecări” este una dintre cele mai sfâșietoare cărți ale lui Julian Barnes. Nu urmărește o poveste liniară spectaculoasă, ci sapă lent, aproape dureros, în felul în care omul își privește propria viață când sfârșitul se apropie. Naratorul, un bărbat bătrân, bolnav, își rememorează plecările esențiale: moartea soției, plecarea copiilor în propria viață, dispariția prietenilor, destrămarea iluziilor de tinerețe. Fiecare capitol este ca o valiză deschisă pe care o răsfoiești și constați că majoritatea lucrurilor din ea nu mai au sens.
Stilul este rece, precis, dar sub această aparentă detașare curge o durere surdă, de nestăvilit. Barnes nu forțează emoția, nu stoarce lacrimi – le lasă să vină singure, când cititorul își dă seama că și el poartă în spate propriile plecări nerostite. Relația cu soția moartă, descrisă în fragmente scurte, tăioase, rămâne una dintre cele mai convingătoare și mai triste portretizări ale doliu conjugal din proza contemporană.
Cartea nu oferă consolare. Nu promite că totul va fi bine. Întreabă doar: ce mai rămâne după atâtea plecări? Răspunsul este minimalist și necruțător: câteva fotografii, niște scrisori, un nume pe o piatră de mormânt și o memorie care devine din ce în ce mai neclară.
Este un roman mic ca întindere, dar imens ca greutate sufletească. Se citește repede, însă te urmărește mult timp după ce ai întors ultima pagină. Pentru cine a simțit vreodată că viața i se scurge printre degete, „Plecare, plecări” este o lectură aproape obligatorie – și aproape insuportabilă.
Vrei să fii mereu la curent cu toate știrile? Urmăreste CalarasiPress pe canalul de WhatsApp.
Abonează-te la canal
