În dimineața zilei de 19 mai 1780, ceva cu adevărat neobișnuit s-a petrecut în Noua Anglie. Cerul, care până atunci fusese martorul zilelor obișnuite ale coloniștilor, s-a transformat într-o pânză de un cărbune greu, ca și cum soarele ar fi fost înghițit de o noapte fără stele. Oamenii din sate și orășele, obișnuiți cu ritmul firesc al zilei, s-au oprit din treburi, uimiți. Cu doar câteva zile înainte, cerul părea să ascundă un avertisment: soarele ardea într-un roșu aprins, ca o flacără îndepărtată, iar văzduhul era vopsit într-un galben ciudat, ca de sulf. Acum, însă, lumina zilei dispăruse cu totul.
Pe la prânz, întunericul devenise atât de dens, încât oamenii au fost nevoiți să aprindă lumânări pentru a-și continua treburile. În case, la ferestre, flăcările pâlpâiau slab, aruncând umbre lungi pe pereți. Fermierii, meșteșugarii și negustorii priveau cerul cu neliniște, întrebându-se ce forță nevăzută adusese această umbră neașteptată. Se spunea că fumul gros, venit probabil din incendiile de pădure ce mistuiau pădurile din nord, poate din Ontario sau din nordul statului New York, se amestecase cu o ceață deasă și nori grei. Împreună, acestea creaseră o cortină impenetrabilă, care fura lumina zilei.
În râuri și pâraie, apa începuse să poarte urme de cenușă, iar picăturile de ploaie care cădeau păreau murdare, purtând cu ele resturi ale fumului ce plutea în aer. Localnicii, care priveau cu uimire această ciudățenie, au observat că natura însăși părea schimbată. Păsările amuțiseră, iar animalele din gospodării păreau neliniștite. Când noaptea a sosit în cele din urmă, luna s-a arătat pe cer, dar nu era luna obișnuită, albă și blândă. Era roșie ca sângele, un disc stacojiu care părea să ascundă o poveste nerostită. Această imagine a stârnit și mai multe șoapte printre oameni, unii crezând că era un semn divin, poate un avertisment al sfârșitului lumii.
În satele din Noua Anglie, poveștile despre „Ziua neagră” au început să circule rapid. În biserici, predicatorii vorbeau despre judecata de apoi, iar în taverne, oamenii schimbau teorii despre ce ar fi putut provoca un astfel de fenomen. Unii spuneau că era mâna naturii, alții credeau că era ceva mai mult, poate o pedeapsă sau un mister pe care mintea omenească nu-l putea pătrunde. Copiii se ascundeau sub pături, iar bătrânii povesteau despre vremuri trecute, dar nimeni nu mai văzuse așa ceva.
Până în noaptea următoare, întunericul s-a risipit treptat, ca și cum cerul și-ar fi recăpătat suflul. Dimineața a adus cu ea lumina obișnuită, iar soarele a strălucit din nou, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Totuși, „Ziua neagră din Noua Anglie” a rămas întipărită în memoria colectivă a regiunii. Pentru cei care au trăit-o, a fost o zi în care natura a părut să joace un joc ciudat, învăluind lumea într-o umbră de nepătruns și lăsând în urmă doar întrebări și povești spuse la gura sobei.
Vrei să fii mereu la curent cu toate știrile? Urmăreste CalarasiPress pe canalul de WhatsApp.
Abonează-te la canal
