Marele sturz (Turdus fuscater) este cea mai mare pasăre din familia sturzilor, adevărat gigant al lumii înaripate. Trăiește în munții înalți ai Anzilor, de la Venezuela până în Chile și Argentina, la altitudini între 2.000 și 4.500 de metri. Corpul său robust poate ajunge la 33-35 cm lungime și cântărește până la 200 g, având un penaj negru-cenușiu intens, cu cioc galben puternic și picioare groase, perfect adaptate pentru solul stâncos și rece.

Se hrănește mai ales cu nevertebrate mari – râme, gândaci, melci – dar mănâncă și fructe de pădure, semințe și ocazional ouă de păsări mici. Este foarte teritorial și curajos: apără zona de cuib cu zgomot asurzitor și atacuri directe chiar și asupra vulturilor sau șoimilor. Cântatul său profund și răsunător, asemănător unui fluier lung, se aude de la kilometri distanță și domină văile montane dimineața devreme.

Cuibul și-l construiește jos, în tufe dese sau printre stânci, din crengi, mușchi și noroi, depunând 2-3 ouă mari, de culoare albastru-verzui cu pete maronii. Puii cresc repede în aerul rece al munților, fiind îngrijiți intens de ambii părinți. Datorită mărimii și prezenței sale impresionante, marele sturz este considerat un adevărat simbol al naturii sălbatice andine, o pasăre puternică, rezistentă și plină de caracter.

În primele zile ale lui februarie 1945 Bucureștiul era paralizat de o bandă bine organizată de hoți care acționau deghizați în ofițeri și subofițeri ai armatei române. Ziarul „Semnalul” din 1 februarie relata evadarea spectaculoasă din închisoarea militară a unor infractori recidiviști. Cei trei evadați – unul în uniformă de sublocotenent, unul de subofițer și unul civil – au oprit taxiul nr. 11610 B Tx. condus de Iacob Gheorghe (șos. Basarab 30) și i-au cerut să-i ducă în Parcul Jianu (actualul Primăverii). Ajunși acolo, i-au pus revolverul în piept, l-au jefuit și l-au aruncat afară. Când șoferul a țipat, au tras patru focuri asupra lui, ratând ținta. Au fugit cu mașina, dar după doar 500 m au rămas fără benzină și au abandonat-o. Comisarul Albu de la Circa 7 Poliție a recuperat autoturismul în aceeași noapte; s-au format echipe mixte de agenți și jandarmi pentru capturarea bandei.

A doua zi, „Universul” (2 februarie) publica sub titlul „Atac banditesc în șoseaua Bonaparte” că aceiași tâlhari au lovit din nou, la doar zece zile după arestarea bandei conduse de falsul maior Argintaru Aurel. Directorul Poliției Judiciare, Ion Radovici, a dispus măsuri energice. Brigada I Judiciară, sub comisarul-șef Florian Georgescu, a reușit arestarea principalilor membri pe 4 februarie: Cosma Grigore (se prezenta căpitan infanterist sau comandor aviație), Ivanov Atanase zis „Telu/Dacian Petrescu” (sublocotenent), Vâlcu Mihai „Mielu Paleață”, Florea M. Ion, Covalef Pavel, Erceanu Gheorghe.

Banda era extrem de structurată: unii procurau informații, alții cercetau terenul, alții valorificau prada. Cosma Grigore, cu acte falsificate impecabile, intra în posesia locuințelor sub pretext de control al Marelui Stat Major. Exemplu clasic: au păcălit-o pe dna Lecca (str. Frumoasă 18) spunând că verifică apartamentul fratelui ei defunct din str. Știrbei Vodă 78. După „inspecție” au golit complet locuința – bijuterii, aparate foto, costume, lenjerie, cupoane stofă, covoare. Au spart și casa dr. Emilian Dumitrescu (str. Al. Donici 18), furând peste 1 milion lei și obiecte de valoare. Vâlcu și Erceanu se ocupau de desfacere, Florea și Cosma executau spargerile.

Pe 2 februarie, în paralel, un telefonist de la Uzinele Comunale București a fost împușcat mortal pe str. Oteteleșeanu nr. 3, în jurul orei 21:00, în timp ce mergea la serviciu. A murit după 15 minute în brațele unui gardian public.

Pe 12 februarie „Universul” relata prinderea lui Gheorghe Catană (evadat din Bârlad și Jilava, uniformă subofițer t.r., Beretta 9 mm) în tramvaiul liniei 24. Comisarul-șef Voinea și detectivul Măciucă l-au observat în piața Rosetti, l-au urmărit, s-au urcat în vagon din față și spate. Catană a scos arma să tragă în mulțime, dar detectivul i-a imobilizat mâna și i-a smuls revolverul. A urmat o luptă corp la corp; pasagerii au aplaudat polițiștii.

Au mai fost arestați Dumitru Albeanu (fals căpitan inginer, fost student Politehnică Iași, condamnat anterior) și Mihail Romulus Bratu (fals plutonier t.r.), ambii cu trecut la Văcărești și Galata. Aveau asupra lor ștampile false, pistol Walther și două documente militare falsificate (din 9 februarie 1945): una pentru retragerea a 500.000 lei din Casa Oștirii, alta pentru confiscarea de echipament militar de la civili. Fotografiile lor au apărut în „Universul” nr. 35 (14 februarie) cu apel la martori către comisarul-șef Ion Bădulescu, Brigada II Judiciară.

Iarna anului 1954 rămâne cea mai severă din istoria României, cunoscută sub numele de „Marele Viscol”. Nu frigul a fost elementul dominant, ci cantitatea colosală de zăpadă care a transformat țara într-un peisaj apocaliptic. În București, rafalele au atins 126 km/h, iar nămeții s-au ridicat până la cinci metri, cât o casă cu etaj. Tramvaiele au fost înghițite complet de omăt și redescoperite abia la topire. Depășite de situație, autoritățile au scos tancurile pe străzi pentru a sfărâma zăpada întărită, singurele vehicule capabile să înainteze. Locuitorii au săpat tuneluri pentru a ieși din case, iar pe marile bulevarde au apărut mesaje scrise direct pe zăpadă pentru avioanele care parașutau pâine.

Furtuna a fost rezultatul unei ciocniri rare între un ciclon mediteranean extrem de umed și un front polar venit din nord. Cele patru valuri succesive de viscol au paralizat sud-estul țării. În capitală, ninsoarea, purtată de vântul violent, se transforma în particule de gheață care anulau complet vizibilitatea.

Orașele au devenit de nerecunoscut. Straturile succesive de zăpadă, bătătorite de vânt, formaseră o crustă atât de dură încât oamenii puteau merge pe ea, ajungând la nivelul felinarelor sau atingând balcoanele de la etajul întâi. Intrările în clădiri dispăruseră sub omăt, iar accesul se făcea prin culoare înguste, asemănătoare tranșeelor.

În Bărăgan, izolarea a fost totală. Casele joase ale țăranilor au fost acoperite complet, rămânând vizibile doar coșurile. Sătenii ieșeau prin poduri sau săpau tuneluri spre grajduri pentru a-și hrăni animalele. Zile întregi au trăit în semi-întuneric, orientându-se după zgomotele de la suprafață.

Frigul extrem a împins fauna sălbatică spre zonele locuite. Haite de lupi au fost observate la marginea marilor orașe, inclusiv în București, în cartiere precum Colentina și Băneasa, sporind sentimentul de pericol într-o perioadă deja critică.

Aprovizionarea cu alimente a devenit aproape imposibilă. Făina nu mai ajungea la brutării, iar transportul era blocat. Fără utilaje moderne, autoritățile au mobilizat populația: bărbați și femei au fost chemați prin decrete să participe la deszăpezire. Lanțuri umane au curățat liniile de tramvai, metru cu metru, într-un efort colectiv impresionant.

Transportul feroviar a cedat complet. Trenuri întregi au rămas blocate în câmp, unele îngropate sub nămeți. Echipele de intervenție au ajuns la pasageri abia după zile, aducând hrană și haine groase. Gara de Nord a devenit un spațiu al așteptării fără sfârșit, cu tabele de plecări nemișcate.

Radioul a rămas singura legătură cu lumea. În ciuda întreruperilor de curent, oamenii se strângeau în jurul aparatelor cu baterii pentru a asculta buletinele meteo și instrucțiunile autorităților. A fost un element de coeziune și speranță.

Când topirea a început, spre finalul lui februarie, a adus noi probleme: inundații, acoperișuri prăbușite sub greutatea zăpezii ude și canalizări refulate. Străzile s-au transformat în râuri de noroi și gheață.

Iarna din 1954 a rămas în memoria colectivă nu doar ca un cataclism natural, ci ca un moment de solidaritate profundă. Fără tehnologie modernă, oamenii au supraviețuit ajutându-se unii pe alții, împărțind lemne, alimente și speranță. Fotografiile alb-negru cu tramvaie îngropate și oameni minusculi printre ziduri uriașe de zăpadă sunt mărturia unei lupte impresionante între om și natură.