Cinteza de aur (Spinus psaltria), cunoscută și sub numele de cinteză mică de aur, este una dintre cele mai fermecătoare păsări mici din familia cintezelor, originară exclusiv din continentul american. Trăiește în zone deschise, păduri rare și grădini din vestul Statelor Unite, Mexic, America Centrală și până în nordul Americii de Sud.

Masculul adult este o adevărată bijuterie: capul, spatele și aripile negre lucioase, contrastând cu burta și dungile de pe aripi de un galben-auriu intens, ca niște scântei de soare. Femelele și tinerii sunt mai discrete, cu penaj maroniu-oliv și galben palid, dar păstrează aceleași proporții delicate. Ciocul scurt și conic este perfect adaptat pentru semințe de buruieni, flori și ierburi, iar picioarele subțiri le permit să se agațe cu ușurință de tulpini.

Cu o lungime de doar 9–11 cm și o greutate de 8–11 grame, este printre cele mai micuțe cinteze. Cântecul său este o melodie veselă și cristalină: triluri rapide, ciripituri și fluierături care seamănă cu un fluier mic, adesea interpretate în dueturi sau coruri în perioadele de reproducere.

Se reproduce în sezonul cald, construind un cuib compact din ierburi, mușchi și pene, ascuns în tufe sau copaci joși. Ponta numără 3–6 ouă albăstrui, iar puii părăsesc cuibul după aproximativ două săptămâni, învățați rapid să se hrănească singuri.

Advertisement

Deși uneori este crescută ca pasăre de colivie în alte părți ale lumii, nu a format populații sălbatice stabile în afara arealului nativ. În România, speciile similare sunt cinteza obișnuită sau sticletele, dar cinteza de aur rămâne o curiozitate exotică, admirată doar în fotografii sau în grădinile zoologice – o amintire că natura ascunde comori unice pe fiecare continent.

În anii 1950, competiția dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică nu se dădea doar pe Pământ. Ambele superputeri visau să cucerească spațiul și să-și demonstreze superioritatea tehnologică și militară. În acest context tensionat a apărut Proiectul A119, un plan strict secret al Forțelor Aeriene americane: detonarea unei bombe nucleare pe suprafața Lunii.

Ideea a venit în 1958 și a fost coordonată de un laborator special din Illinois. Scopul nu era unul științific, ci pur psihologic și propagandistic. Americanii voiau să creeze un spectacol vizibil de pe Pământ – un nor uriaș de praf și o lumină strălucitoare care să apară pe discul lunar în timpul fazei de lună nouă. Mesajul către Moscova și către întreaga lume trebuia să fie clar: „Noi putem ajunge pe Lună și putem chiar să o distrugem parțial dacă vrem.”

Printre oamenii de știință implicați s-a numărat și tânărul astronom Carl Sagan, însărcinat să calculeze cum s-ar extinde norul de praf lunar după explozie, astfel încât să fie cât mai vizibil. Bomba aleasă era una cu hidrogen, de câteva ori mai puternică decât cele aruncate asupra Japoniei în 1945. Explozia urma să aibă loc lângă terminatorul lunar (linia dintre partea luminată și cea întunecată), pentru efect dramatic maxim.

Deși planul părea science-fiction, era tratat cu maximă seriozitate. Documentele interne arătau că militarii erau convinși că detonarea nu ar pune în pericol Pământul și că riscurile erau „acceptabile”. Totuși, pe măsură ce studiile au avansat, au apărut voci care au atras atenția asupra consecințelor nedorite: Luna ar fi putut rămâne cu un crater radioactiv vizibil permanent, iar comunitatea științifică internațională ar fi considerat gestul o barbarie, distrugând șansa unei explorări pașnice a satelitului nostru.

Advertisement

În cele din urmă, în 1959, proiectul a fost abandonat definitiv. Principalul motiv? Americanii și-au dat seama că un asemenea act de forță i-ar putea face să pară agresorii în ochii lumii, exact opusul a ceea ce își doreau. Câteva luni mai târziu, Uniunea Sovietică a lansat sonda Luna 2, care s-a izbit intenționat de suprafața Lunii – un gest simbolic, dar fără explozie nucleară. Războiul Rece în spațiu a continuat, însă pe alte căi.

Proiectul A119 a rămas secret timp de aproape patru decenii și a ieșit la iveală abia la sfârșitul anilor ’90. Astăzi pare o nebunie demnă de un film de groază, dar ne amintește cât de aproape a fost omenirea, în plină frenezie a Războiului Rece, să comită un act de vandalizare cosmică doar pentru a-și arăta mușchii. Din fericire, Luna a rămas neatinsă… cel puțin până la următoarea idee genială a vreunei superputeri.

Lester Joseph Gillis s-a născut pe 6 decembrie 1908 în Chicago, într-o familie săracă de imigranți. Încă de mic a intrat în lumea infracțiunilor mărunte – furturi de mașini, jafuri și spargeri. Avea o înfățișare de băiat inocent, cu trăsături fine și ochi mari, motiv pentru care presa și poliția i-au spus „Baby Face” (Față de Copil). Însă în spatele acelui chip angelic se ascundea unul dintre cei mai sângeroși criminali ai Marii Crize.

La începutul anilor ’30 s-a alăturat bandei lui John Dillinger, celebru hoț de bănci al vremii. Nelson nu era mulțumit să fie doar un membru obișnuit – voia să fie în centrul atenției și să ucidă cât mai mulți polițiști. Spre deosebire de Dillinger, care evita pe cât posibil vărsarea de sânge, Baby Face trăgea fără ezitare. A participat la celebrele spargeri de bănci din Midwest și la evadarea spectaculoasă a lui Dillinger din închisoarea din Crown Point.

După moartea lui Dillinger în iulie 1934, Nelson a devenit inamicul public numărul 1 al Statelor Unite. Pe 27 noiembrie 1934, într-un schimb de focuri dramatic pe o șosea din Illinois (cunoscut ca „Bătălia de la Barrington”), a fost confruntat de doi agenți FBI, Thomas Dove și Samuel Cowley. Nelson, rănit grav, i-a împușcat mortal pe amândoi înainte de a muri el însuși câteva ore mai târziu în brațele soției sale. Avea doar 25 de ani și era creditat cu uciderea a cel puțin nouă oameni, dintre care trei agenți federali – un record în istoria bandiților americani.

Deși a trăit puțin, Baby Face Nelson a rămas în legendă ca simbolul gangsterului fără scrupule, un om care transforma orice jaf într-un masacru și care prefera să moară împușcând decât să fie prins viu. Fața lui de copil și cruzimea sa absolută l-au făcut de neuitat.

Advertisement