Thomas Schlesser, istoric de artă cu o pasiune contagioasă pentru frumos, a scris un roman care nu seamă cu niciun altul: o poveste caldă și luminoasă despre o fetiță de zece ani, Mona, care într-o zi obișnuită își pierde vederea pentru aproape o oră. Medicii o avertizează că orbirea ar putea deveni permanentă în mai puțin de un an. În loc să o ducă la nenumărați doctori sau să o copleșească excesiv cu îngrijorare, bunicul ei, Henry – un bătrân cultivat, plin de umor și de înțelepciune –, hotărăște să-i ofere un tratament cu totul special: în fiecare săptămână, timp de cincizeci și două de săptămâni, o va lua în cele trei mari muzee pariziene – Luvru, Orsay și Centrul Pompidou – ca să contemple câte o capodoperă.

Așa începe o călătorie magică prin istoria artei. De la Nașterea Venerei a lui Botticelli la Fata cu cercel de perlă a lui Vermeer, de la Saturn devorându-și copiii de Goya la Originile lumii de Courbet, de la Pasărea în spațiu a lui Brâncuși la autoportretele sfâșietoare ale Fridei Kahlo sau la explozivele creații ale lui Basquiat, fiecare operă devine o lecție de viață. Bunicul nu doar povestește despre tehnică și despre destinul artistului, ci deschide ochii nepoatei (și ai cititorului) spre sensuri mai adânci: ce înseamnă curajul, îndoiala, generozitatea, revolta, efemeritatea, dragostea sau libertatea.

Mona, cu inteligența ei vie și cu întrebările directe de copil, transformă fiecare vizită într-un dialog plin de viață. Ea nu doar privește tablourile, ci le simte, le pune în legătură cu propria existență – cu prieteniile de la școală, cu părinții ei uneori depărtați, cu fricile și cu bucuriile ei. Arta devine pentru ea un limbaj nou care o ajută să crească, să înțeleagă lumea și să se pregătească pentru ce e mai rău, dar și pentru ce e mai frumos.

Cartea curge incredibil de ușor, deși are peste cinci sute de pagini și este presărată cu reproduceri minunate ale operelor. Schlesser scrie cu o sensibilitate rar întâlnită, fără să cadă în predici sau în pedanterie. Fiecare capitol este o mică bijuterie: te face să râzi, să plângi, să te minunezi și, mai ales, să îți dorești să alergi la cel mai apropiat muzeu. Este genul de roman care te schimbă puțin după ce îl închizi – îți rămâne în suflet dorința de a privi mai atent lumea din jur, de a descoperi frumusețea ascunsă în lucruri aparent simple.

Advertisement

„Ochii Monei” nu este doar o carte despre artă; este o declarație de dragoste pentru viață, pentru legătura dintre generații și pentru puterea vindecătoare a frumosului. Dacă există un roman care merită citit în 2025, acesta este fără îndoială el – o lectură care te face mai bogat sufletește și care îți amintește că, uneori, salvarea vine nu din medicamente, ci dintr-o privire atentă asupra unei picturi care a supraviețuit secolelor ca să ne vorbească nouă, azi.

În Ferrara anilor 1930, orașul copilăriei și al amintirilor lui Giorgio Bassani, doctorul Athos Fadigati este un personaj respectat: medic ORL-ist apreciat, domn distins, mereu cu ochelarii lui caracteristici cu ramă de aur, purtați cu o eleganță discretă care îl făcea inconfundabil. Toată lumea îl salută, toată lumea îl invită la masă, îl consideră „omul nostru”. Până într-o vară, când începe să fie văzut prea des în compania unui tânăr student frumos și cinic, Eraldo Deliliers. Zvonurile devin certitudini, certitudinile devin ostracizare. Fadigati este alungat încet-încet din cercurile bune, din restaurantul preferat, din vagoanele de clasa întâi. Devine „celălalt”, cel de care te ferești, cel de care râzi pe la spate.

În paralel, naratorul – un tânăr evreu din aceeași Ferrară burgheză – trăiește propria excludere, dar de altă natură: legile rasiale din 1938 îl scot treptat din universitate, din clubul de tenis, din viața normală. Două minorități, două forme de marginalizare: una prin orientare sexuală, alta prin sânge. Bassani le pune față în față cu o delicatețe teribilă, fără să forțeze paralela, doar lăsând-o să se întrevadă în gesturi, în priviri evitate, în tăceri.

Cartea e scrisă cu o limpezime aproape dureroasă. Frazele sunt scurte, precise, ca niște lovituri de bisturiu. Nu există patetism, nu există ură declarată – doar o tristețe adâncă, de nealungat, care te urmărește mult după ce ai închis cartea. Fadigati nu e nici erou, nici victimă pură; e un om obișnuit care plătește scump pentru că a fost prea uman într-o lume care începuse să urască umanitatea însăși.

„Ochelarii cu ramă de aur” nu e doar o poveste despre homofobie sau antisemitism. E o meditație sfâșietoare asupra felului în care o societate întreagă poate accepta, pas cu pas, să devină complice la propria ei decădere morală. Citind-o azi, înțelegi că Bassani nu vorbea doar despre Italia lui Mussolini. Vorbea despre orice timp în care oamenii „cumsecade” aleg să privească în altă parte.

Advertisement

O capodoperă mică, perfectă și insuportabil de actuală.

„Frânturi din ea” este un roman captivant care explorează adâncimile durerii și rezilienței umane prin prisma a două surori separate de un trecut traumatic. Povestea se concentrează pe Laura, o logopedă dedicată, care devine martoră la o crimă brutală într-un restaurant aglomerat. Atacul violent o aruncă într-un coșmar care trezește fantomele unei copilării marcate de abuz și pierdere. Alături de ea, sora sa mai mare, Andrea, o fostă polițistă dependentă de droguri, încearcă să-și reconstruiască viața, dar secretele familiei le aduc din nou împreună într-un mod dureros.

Autoarea construiește o narațiune complexă, alternând între prezentul plin de tensiune și flashback-uri din anii ’80, care dezvăluie treptat ororile trăite de cele două surori sub umbrela unui tată abuziv și a unei mame absente. Personajele sunt conturate cu măiestrie: Laura reprezintă supraviețuirea tăcută și curajul ascuns, în timp ce Andrea întruchipează haosul și lupta cu demonii interiori. Intriga se învârte în jurul unui criminal sadic, dar adevăratul nucleu al cărții este explorarea relațiilor toxice, a vindecării și a modului în care traumele modelează destine.

Ritmul este alert, cu răsturnări de situație care țin cititorul captiv până la ultima pagină, iar scenele de violență sunt descrise cu un realism crud, dar necesar pentru a sublinia gravitatea subiectelor abordate. Deși unele momente pot părea copleșitoare prin intensitatea emoțională, romanul reușește să echilibreze suspansul cu momente de profundă umanitate. Este o lectură recomandată celor care apreciază thrillerele psihologice profunde, cu accente de dramă familială, dar care nu se feresc de teme dure precum abuzul și dependența. O operă care lasă urme adânci și invită la reflecție asupra fragilității minții

Advertisement