Roger Brown are totul aparent sub control: este cel mai căutat „vânător de capete” din Norvegia, bărbat chipeș, căsătorit cu o femeie superbă, trăiește într-o vilă de vis și poartă costume care costă cât salariul anual al unui profesor. Dar în spatele zâmbetului perfect se ascunde o frică teribilă – frica de a nu fi suficient, de a pierde femeia pe care o iubește, de a fi descoperit ca un impostor. Pentru a-și hrăni orgoliul și a menține fațada, Roger are un hobby secret: fură tablouri de valoare din casele candidaților pe care îi intervievează.

Totul se prăbușește în clipa în care îl întâlnește pe Clas Greve – olandez de origine, fost mercenar, posesor al unui Rubens pierdut și, mai ales, candidatul ideal pentru funcția de director la cea mai mare firmă de tehnologie din țară. Din acel moment, Roger intră într-o spirală dementă în care nimic nu mai e ce pare: nici soția, nici amanta, nici poliția, nici el însuși.

Jo Nesbø reușește un tur de forță rar întâlnit: pornește ca un roman psihologic despre nesiguranță masculină și lăcomie, apoi se transformă treptat într-un thriller de urmărire brutal, iar spre final devine un coșmar aproape horror, cu scene care îți taie respirația (cea cu toaleta din groapa de gunoi rămâne de neuitat). Umorul negru și autoironia sunt prezente în fiecare pagină, chiar și în momentele cele mai sângeroase – iar asta face cartea deopotrivă amuzantă și terifiantă.

Personajul lui Roger Brown este o capodoperă de construcție: detestabil și adorabil în același timp, mincinos patologic, dar și incredibil de inteligent și de inventiv când e cu spatele la zid. Cititorul oscilează permanent între dorința de a-l lovi și nevoia de a-l vedea scăpând.

Advertisement

Ritmul este necruțător, răsturnările de situație vin una după alta, iar finalul – deși complet nebun – este perfect logic în universul creat de autor. „Vânătorii de capete” nu e doar un thriller excelent executat; este și o satiră mușcătoare la adresa lumii corporatiste, a pieței de artă și a bărbaților care cred că pot cumpăra totul cu bani sau cu minciuni.

Dacă îți plac poveștile în care eroul coboară treaptă cu treaptă în propriul infern, dacă apreciezi umorul negru și adrenalina pură, cartea asta te va prinde din prima pagină și nu-ți va mai da drumul până la ultima propoziție. Și mult după aceea, vei privi cu alți ochi orice interviu de angajare.

Cartea Slavenkei Drakulić începe acolo unde poveștile de dragoste obișnuite se termină: cu o femeie în genunchi, plângând pe trotuarul din Paris, în timp ce bărbatul pe care îl iubește nebunește o părăsește pentru alta mai tânără. Numai că femeia aceea este Dora Maar, una dintre cele mai mari fotografe ale secolului XX, iar bărbatul este Picasso.

Romanul este scris la persoana întâi, din perspectiva Dorei, și acoperă anii 1935–1946, perioada în care ea devine muza, iubita, modelul și, treptat, victima Minotaurului. Drakulić nu inventează mare lucru – se bazează strict pe scrisori, mărturii, fotografii și tablouri reale –, dar dă glas unei femei care în istoria oficială a artei a rămas aproape mută: „femeia care plânge”.

Cititorul o însoțește pe Dora prin atelierul aglomerat din rue des Grands-Augustins, unde Picasso pictează „Guernica” având-o lângă el ca martoră și asistentă tăcută. O vede pozând zile întregi pentru portretele în care chipul ei se deformează treptat, devine strigăt, mască, monstru. Află cum dragostea ei absolută se lovește de egoismul absolut al artistului care declara fără jenă că „femeile sunt mașini de suferit”. Și, mai ales, asistă la prăbușirea lentă: Dora internată la clinica Saint-Mandé, electroșocuri, lacrimi, uitare.

Stilul Slavenkei Drakulić este curat, precis, aproape chirurgical. Nu cade în melodramă ieftină și nici nu îl demonizează gratuit pe Picasso – îl arată așa cum a fost: un geniu crud, un copil răsfățat cu putere nelimitată asupra celor care îl iubeau. În schimb, îi redă Dorei demnitatea furată de istorie: o femeie extrem de inteligentă, cultivată, talentată, care și-a sacrificat propria carieră fotografică pentru a-l sluji pe el și care, după despărțire, a ales să trăiască retrasă, pictând icoane și spunând că „după Picasso, doar Dumnezeu”.

Advertisement

„Dora și Minotaurul” nu este doar povestea unei relații toxice celebre. Este și o meditație sfâșietoare despre prețul pe care îl plătesc femeile care iubesc genii, despre cum arta se hrănește cu durere reală și despre cum o muza, odată consumată, este aruncată la gunoi. O carte care doare, dar care te face să privești diferit fiecare „Femeie plângând” de pe pereții muzeelor. Indispensabilă pentru oricine vrea să înțeleagă ce se ascunde în spatele mitului Picasso.

Laurent Binet, autorul celebrului „HHhH”, revine cu un roman la fel de original ca structură și la fel de captivant ca idee. „Perspective” pornește de la un fapt divers, dar real: în 1565, în timpul războaielor religioase din Franța, este descoperit cadavrul unui bărbat în atelierul unui pictor din Fontainebleau. Victima este înjunghiată în piept cu un cuțit, iar poziția corpului și anumite detalii sugerează o crimă pusă în scenă cu grijă – aproape ca un tablou macabru.

De aici începe un joc epistolar savuros. Știrea crimei circulă prin scrisori între principii, ambasadorii, cardinalii și artiștii Europei. Fiecare personaj istoric real – de la Caterina de Medici și ducele de Alba până la Tiziano, Montaigne sau Piombo – își spune varianta, interpretează scena crimei după propriile obsesii și interese politice. Cine a ucis? Un hughenot fanatic? Un catolic integrist? Un amant gelos? Sau poate însăși Regina-mamă, care dorea să ascundă o scrisoare compromițătoare?

Binet folosește cu măiestrie tehnica perspectivelor multiple: fiecare scrisoare adaugă o piesă de puzzle și, în același timp, distorsionează imaginea. Cititorul devine detectiv și judecător, încercând să discearnă adevărul printre minciuni, exagerări și interpretări subiective. În plus, autorul inserează cu umor fin numeroase referințe la istoria artei: poziția cadavrului trimite ba la „Depunerea de pe cruce” a lui Rosso Fiorentino, ba la o compoziție anamorfică, ba la tehnica „sfumato” leonardescă. Crima devine astfel un manifest despre puterea perspectivei – atât în pictură, cât și în istorie.

Stilul este vioi, ironic, uneori aproape teatral. Binet nu se sfiește să-și bage personajele în situații absurde (un ambasador florentin care se ascunde în spatele unui tapiserii, un cardinal care comandă un tablou cu Sfântul Bartolomeu jupuit ca să „studieze” crima) și să joace cu clișeele epocii. Rezultatul este un roman extrem de inteligent, care îmbină thriller-ul polițist cu eseul despre artă și cu satira politică.

Advertisement

„Perspective” nu este doar o carte bine documentată despre secolul al XVI-lea, ci și o meditație subtilă asupra felului în care istoria este scrisă de învingători și interpretată de fiecare după propriul unghi mort. O lectură delicioasă pentru cei care apreciază inteligența ludică și pentru cei cărora le place să li se servească istoria cu mult umor și puțintică sânge. Recomand fără rezerve.