Thomas Schlesser, istoric de artă cu o pasiune contagioasă pentru frumos, a scris un roman care nu seamă cu niciun altul: o poveste caldă și luminoasă despre o fetiță de zece ani, Mona, care într-o zi obișnuită își pierde vederea pentru aproape o oră. Medicii o avertizează că orbirea ar putea deveni permanentă în mai puțin de un an. În loc să o ducă la nenumărați doctori sau să o copleșească excesiv cu îngrijorare, bunicul ei, Henry – un bătrân cultivat, plin de umor și de înțelepciune –, hotărăște să-i ofere un tratament cu totul special: în fiecare săptămână, timp de cincizeci și două de săptămâni, o va lua în cele trei mari muzee pariziene – Luvru, Orsay și Centrul Pompidou – ca să contemple câte o capodoperă.
Așa începe o călătorie magică prin istoria artei. De la Nașterea Venerei a lui Botticelli la Fata cu cercel de perlă a lui Vermeer, de la Saturn devorându-și copiii de Goya la Originile lumii de Courbet, de la Pasărea în spațiu a lui Brâncuși la autoportretele sfâșietoare ale Fridei Kahlo sau la explozivele creații ale lui Basquiat, fiecare operă devine o lecție de viață. Bunicul nu doar povestește despre tehnică și despre destinul artistului, ci deschide ochii nepoatei (și ai cititorului) spre sensuri mai adânci: ce înseamnă curajul, îndoiala, generozitatea, revolta, efemeritatea, dragostea sau libertatea.
Mona, cu inteligența ei vie și cu întrebările directe de copil, transformă fiecare vizită într-un dialog plin de viață. Ea nu doar privește tablourile, ci le simte, le pune în legătură cu propria existență – cu prieteniile de la școală, cu părinții ei uneori depărtați, cu fricile și cu bucuriile ei. Arta devine pentru ea un limbaj nou care o ajută să crească, să înțeleagă lumea și să se pregătească pentru ce e mai rău, dar și pentru ce e mai frumos.
Cartea curge incredibil de ușor, deși are peste cinci sute de pagini și este presărată cu reproduceri minunate ale operelor. Schlesser scrie cu o sensibilitate rar întâlnită, fără să cadă în predici sau în pedanterie. Fiecare capitol este o mică bijuterie: te face să râzi, să plângi, să te minunezi și, mai ales, să îți dorești să alergi la cel mai apropiat muzeu. Este genul de roman care te schimbă puțin după ce îl închizi – îți rămâne în suflet dorința de a privi mai atent lumea din jur, de a descoperi frumusețea ascunsă în lucruri aparent simple.
„Ochii Monei” nu este doar o carte despre artă; este o declarație de dragoste pentru viață, pentru legătura dintre generații și pentru puterea vindecătoare a frumosului. Dacă există un roman care merită citit în 2025, acesta este fără îndoială el – o lectură care te face mai bogat sufletește și care îți amintește că, uneori, salvarea vine nu din medicamente, ci dintr-o privire atentă asupra unei picturi care a supraviețuit secolelor ca să ne vorbească nouă, azi.
Precizări:
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
