„Portretul lui Dorian Gray”, publicat în 1890 ca povestire în revista Lippincott’s Monthly Magazine și extins în roman în 1891, reprezintă singurul roman al lui Oscar Wilde și una dintre capodoperele literaturii victoriene. Cartea explorează teme profunde precum frumusețea efemeră, corupția morală, hedonismul și dualitatea naturilor umane, împletind elemente gotice cu satiră socială și reflecții filozofice inspirate de estetismul wildean – mișcarea „art for art’s sake”.

Dorian Gray, un tânăr de o frumusețe răpitoare, devine subiectul unui portret realizat de artistul Basil Hallward. Influențat de lordul Henry Wotton, un cinic charismatic care predică plăcerea senzuală ca scop suprem al vieții, Dorian își exprimă dorința ca portretul să îmbătrânească în locul său. Ce urmează este o călătorie în abisurile sufletului, unde consecințele alegerilor morale se manifestă în moduri supranaturale și devastatoare.

Wilde folosește portretul ca metaforă genială pentru conștiință și decădere interioară, criticând ipocrizia societății victoriene obsedate de aparențe. Personajele sunt vii și memorabile: Dorian incarnă inocența coruptă, Basil – idealismul artistic, iar lordul Henry – inteligența diabolică, cu aforismele sale tăioase care au devenit citate clasice (ex: „Singurul mod de a scăpa de o ispită este să-i cedezi”). Stilul este elegant, plin de dialoguri spirituale și descrieri senzuale, dar romanul a stârnit scandal la apariție, fiind acuzat de imoralitate – Wilde a adăugat o prefață în ediția din 1891 pentru a apăra arta de cenzură.

 Profunzimea psihologică, umorul ironic și relevanța eternă a temelor (vanitate, influențe toxice, prețul plăcerii). Este o lectură captivantă, cu un ritm care crește în intensitate.

Advertisement

Unele pasaje descriptive pot părea excesive cititorilor moderni, iar finalul, deși impactant, lasă loc interpretărilor.

Sorj Chalandon revine cu un roman tulburător, în care violența nu este doar un act, ci o limbă maternă învățată de timpuriu. „Înverșunat” este o confesiune brutală și poetică despre supraviețuire, abandon și furie, spusă prin vocea lui Jules Bonneau, un adolescent crescut în marginea societății, unde iubirea e o absență și justiția, o farsă.

Jules nu e un simplu delincvent juvenil, ci un copil al nimănui, crescut în umbra respingerii. Mama l-a părăsit, bunicii l-au renegat, iar statul l-a închis. Într-o colonie penitenciară izolată, unde băieții sunt învățați să lovească înainte să fie loviți, Chalandon construiește un microcosmos al disperării, dar și al unei fraternități crude, în care singura formă de tandrețe e loialitatea tăcută dintre cei închiși.

Romanul nu oferă răspunsuri, ci răni deschise. Limbajul e frust, direct, dar nu lipsit de lirism. Fiecare frază pare scrisă cu pumnii strânși, fiecare pagină e o izbucnire de revoltă împotriva unei lumi care pedepsește copiii pentru greșelile adulților. În spatele furiei lui Jules se ascunde o fragilitate sfâșietoare, iar Chalandon știe să o dezvăluie fără patetism, cu o luciditate care doare.

„Înverșunat” este mai mult decât o poveste despre delincvență juvenilă. Este o meditație asupra vinovăției colective, asupra modului în care societatea își abandonează copiii și apoi îi condamnă pentru că au crescut în întuneric. Este un roman care nu se uită ușor, pentru că nu te lasă să te simți confortabil. Te obligă să vezi, să simți, să te întrebi.

Advertisement

În colecția de unsprezece povestiri din „Trupul sufletului” (ediție românească recentă la Humanitas Fiction, traducere de Luana Schidu), Ludmila Ulitkaia, autoarea rusă celebră pentru romane precum „Medicus” sau „Fiicele mele”, ne invită într-un univers intim și profund uman, unde trupul devine oglinda sufletului. Publicată inițial în rusă ca „O tele duși” în 2019 și tradusă în engleză sub titlul „The Body of the Soul” (2023, Yale University Press), cartea împarte structura în două secțiuni – „Prietenele” și „Trupul sufletului” –, explorând momente cruciale din vieți obișnuite, marcate de iubire, pierdere și transcendență.

Ulitkaia, biolog de formație și scriitoare premiată internațional (inclusiv Premiul Booker rus și Grinzane Cavour), scrie cu o tandrețe ironică, specifică stilului ei, care amintește de umorul negru al lui Cehov, dar cu o sensibilitate feminină modernă. Personajele sale – de la un cuplu lesbian din „Dragonul și Phoenixul” (o căsătorie interculturală armeniano-azeră în Amsterdam, contestată de familii tradiționaliste) la o bibliotecară care uită limbajul în pragul morții („Drumul șerpuit”) sau un patolog confruntat cu anomalii inexplicabile („Autopsia”) – sunt anonimi, dar profund reali. Ele ilustrează cum iubirea, sub forme diverse (atracție fizică, devotament matern, loialitate necondiționată), dizolvă barierele sociale, culturale sau chiar cele dintre viață și moarte.

Recenziile internaționale subliniază farmecul fatalist, dar nu morocănos, al prozei sale: Kirkus Reviews laudă diversitatea tematică, de la sinucideri literare la transformări miraculoase, în timp ce The Arts Fuse notează că „viața, chiar dureroasă, merită jucată ca un joc”. În română, cititorii de pe Libris sau Elefant.ro evocă emoția persistentă: „Te prinde în mreje și te ține în poveste chiar după ce textul s-a terminat”, spun ei, subliniind delicatețea cu care Ulitkaia abordează subiecte tabu, precum moartea sau sexualitatea, fără să cadă în morbiditate.

Prefața cărții, cu citatul emblematic – „Nimeni nu poate desena o hartă a sufletului. Doar zona de hotar poate fi uneori sesizată” –, setează tonul filosofic, invitând la reflecție asupra fragilității umane. Povestirile sunt scurte, concise, dar dense emoțional, sugerând prin detalii subtile (o haină uitată, un gest de tandrețe) bogăția interioară. Criticii ruși (de pe LiveLib sau LitRes) apreciază curajul de a vorbi despre „tranziția de la trup la sufletul nemuritor”, cu un umor care alină durerea, iar traducerea engleză de Richard Pevear și Larissa Volokhonsky (cei care au redat magistral „Anna Karenina”) păstrează nuanțele poetice.

Advertisement

„Trupul sufletului” nu e o lectură ușoară – e una vindecătoare, care ne amintește că, în ciuda limitelor trupului, sufletul persistă prin iubire. Recomand fanilor lui Alice Munro sau Haruki Murakami, celor care caută proză care să zguduie blând, fără clișee. O carte care, odată închisă, continuă să vibreze, invitându-te să privești mai atent în oglinda propriei tale existențe.