Yaniv Iczkovits reușește în acest roman să facă ceva aparent simplu, dar extrem de dificil: să vorbească despre marile întrebări ale existenței evreiești fără să cadă nici în predică, nici în clișeele obosite ale literaturii holocaustice.
Povestea urmărește trei surori dintr-o familie ultraortodoxă din Ierusalim, ale căror vieți se despart dramatic după ce una dintre ele, Motele, dispare brusc, lăsând în urmă un bilet și o tăcere apăsătoare. În centrul cărții stă însă figura tatălui – măcelarul evlavios, dur, autoritar – și felul în care prezența lui masivă modelează, sufocă și totodată întemeiază identitățile fiicelor.
Stilul lui Iczkovits este precis, tăios, uneori brutal de sincer. Nu face concesii cititorului: nici personajele nu sunt ușor de simpatizat, nici soluțiile nu sunt confortabile. Totuși, tocmai această lipsă de indulgență creează o tensiune constantă și o autenticitate rară. Citim cu sufletul la gură, nu din cauza acțiunii trepidante (romanul e mai degrabă lent, apăsat), ci din cauza presiunii morale și existențiale care crește pe parcurs.
Particular remarcabilă este maniera în care autorul vorbește despre trup: despre carnea tăiată în măcelărie, despre menstruație, despre sexualitate reprimată, despre naștere și moarte – toate aceste dimensiuni fizice sunt tratate cu o privire în același timp crudă și profund respectuoasă față de corpul uman.
„Fiica măcelarului” nu este un roman ușor. Nu te mângâie, nu te iartă, nu-ți oferă răspunsuri definitive. Dar tocmai de aceea rămâne cu tine mult timp după ce închizi ultima pagină – ca o tăietură bine plasată, care doare, sângerează puțin, dar vindecă ceva adânc.
Unul dintre cele mai puternice romane israeliene traduse în ultimii ani. Merită citit cu atenție și fără grabă.
