În inima savanelor umede și a stufului înalt trăiește o minune mică, dar de neuitat – episcopul roșu de sud. Când soarele de vară arde cerul, el se aprinde brusc între trestii ca o flacără vie. Masculul poartă o haină de un roșu aprins, aproape sângele, care acoperă capul, gâtul, pieptul și burta – un roșu atât de intens încât pare că arde dinăuntru. Numai pe aripi și coadă poartă mantie de catifea neagră, iar pe cap o mică tichie întunecată, ca o coroană de doliu pe un rege de foc.
În sezonul de împerechere se transformă complet. Stă cocoțat pe vârful unui stuf lung, se umflă în pene, își întinde aripile scurt și scoate un cântec ascuțit, sacadat, plin de nerăbdare și trufie. Corpul micuț tremură de energie, iar roșul lui devine și mai orbitor – un semnal pe care femelele nu-l pot ignora.
Femela, dimpotrivă, rămâne discretă: brun-cenușie, cu dungi și pete, perfect ascunsă printre trestii. Ea construiește cuibul – o operă mică, ovală, țesută strâns din iarbă fină, agățată de două-trei fire de stuf, la numai o palmă deasupra apei. Acolo depune 2-4 ouă albastre pal, punctate cu cenușiu.
Episcopul roșu e mic (doar 10-12 centimetri), dar prezența lui umple întregul peisaj. Când mai mulți masculi își aprind simultan culorile în aceeași mlaștină, priveliștea seamănă cu o procesiune de torțe vii aprinse în verdele crud al stufului.
