Un remediu popular mai puțin cunoscut, dar uimitor de eficient împotriva tusei seci și iritante este siropul făcut din bere și zahăr ars. După o viroză sau o răceală puternică, tusea uscată poate rămâne săptămâni întregi și devine extrem de obositoare. Acest sirop tradițional o calmează rapid și ajută la eliminarea ei.

Ingrediente (pentru un borcan de ~300 ml):

• 500 ml bere (de preferat brună sau neagră, dar merge și blondă)
• 250 g zahăr (aproximativ o cană și jumătate)
• un borcan curat cu capac

Mod de preparare:

1. Într-o cratiță cu fund gros punem zahărul la foc mic și îl topim până devine caramel de culoare brun-aurie (avem grijă să nu-l ardem prea tare, ca să nu capete gust amar).
2. Când zahărul este complet topit și spumegă, turnăm berea treptat (va face spumă puternică multă – e normal). Atenție să nu vă stropiți!
3. Amestecăm continuu și lăsăm să fiarbă la foc mic circa 15–20 de minute, până când compoziția scade și capătă consistența unui sirop gros, asemănător mierii.
4. Luăm de pe foc, lăsăm 5 minute să se mai răcească, apoi turnăm fierbinte în borcanul sterilizat.
5. Înșurubăm capacul și păstrăm la cămară, în loc răcoros și întunecos.

Administrare:

• Adulți: câte 1 lingură de 3–4 ori pe zi
• Copii peste 7 ani: câte 1 linguriță de 3 ori pe zi

După 2–3 zile tusea seacă se transformă în una productivă și dispare mult mai repede. Gustul este plăcut dulce-amărui, iar efectul calmant asupra gâtului se simte aproape imediat.

Un leac vechi, simplu și la îndemâna oricui – încercat și confirmat de generații întregi!

Advertisement

În plină iarnă a anului 2025, România se confruntă cu o știre șocantă: un caz de lepră – cunoscută și ca boala lui Hansen – a fost confirmat oficial, iar alte trei suspiciuni sunt în plină evaluare medicală. Anunțul a venit chiar pe 11 decembrie, de la Ministrul Sănătății, Alexandru Rogobete, care a subliniat că situația este sub control strict, dar nu una de neglijat.

Totul a început pe 26 noiembrie, când două tinere de 21 și 25 de ani, originare din Indonezia, s-au prezentat la Spitalul Clinic Județean de Urgență din Cluj-Napoca prezentând leziuni cutanate suspecte. Acestea, alături de alte două femei tot din Asia, lucrau ca maseuze într-un salon SPA din oraș. Testele microbiologice au confirmat că boala este prezentă la una dintre ele, iar celelalte trei cazuri sunt acum investigate detaliat, pe baza simptomelor vizibile pe piele și a istoricului epidemiologic.

Este vorba despre cel mai recent episod dintr-o boală veche de mii de ani, care a dispărut practic din țară după anul 1981, ultimul caz înregistrat atunci. La nivel european, lepră rămâne extrem de rară, manifestându-se sporadic mai ales la persoane venite din zone endemice precum Asia, Africa sau America Latină. Transmiterea ei nu se face ușor – necesită contact prelungit și intim cu un pacient netratat, ceea ce face ca riscul pentru populație este minim, conform specialiștilor.

Autoritățile au reacționat prompt: salonul SPA a fost închis temporar, Inspecția Sanitară de Stat supraveghează îndeaproape situația, iar direcțiile de sănătate publică județene și centrul național coordonează toate măsurile necesare.

Advertisement

Pacientele primesc tratament antibiotic adaptat, care vindecă boala în majoritatea cazurilor dacă este depistată la timp, fără a lăsa sechele grave.

Această reapariție subliniază provocările globalizării: migrația și contactele internaționale pot aduce boli uitate înapoi în țări considerate sigure. Totuși, vestea vine cu un mesaj liniștitor – lepră nu este o epidemie iminentă, ci un incident izolat, gestionat cu profesionalism. România, care a închis ultimul leprozeriu de la Tichilești în 2011, arată că lecțiile istoriei sunt încă vii, dar progresele medicinei moderne fac ca o astfel de boală să nu mai fie un blestem inevitabil.

În primăvara anului 1967, Uniunea Sovietică voia cu orice preț să sărbătorească 50 de ani de la Revoluția din Octombrie printr-un spectacol cosmic grandios. Nava Soiuz-1 urma să fie lansată cu un singur om la bord, iar a doua zi să se cupleze în orbită cu Soiuz-2, echipată cu trei cosmonauți. Cei patru urmau apoi să facă schimb de locuri și să se întoarcă pe Pământ în formații diferite – o premieră tehnică menită să eclipseze definitiv Statele Unite.

Doar că Soiuz-1 era bolnavă. Grav bolnavă. În lunile de teste, inginerii descoperiseră 203 de defecte structurale majore. Partea electronică era un coșmar, termoizolația aproape inexistentă, parașută principală fusese împachetată de mântuială. Toată lumea știa, de la tehnicieni până la proiectanții-șefi. Nimeni nu îndrăznea însă să oprească programul: Brejnev voia paradă, iar anularea ar fi însemnat umilință națională.

Pilotul principal ales era Vladimir Komarov, 40 de ani, inginer strălucit, deja erou al zborului Voskhod-1. Rezervă îi era Iuri Gagarin, primul om în cosmos și prietenul său cel mai apropiat. Când testele finale au arătat că nava nu poate fi salvată, Gagarin a făcut un gest disperat: s-a prezentat la centrul de pregătire și a cerut să ia el locul lui Komarov, sperând că autoritățile nu vor risca viața simbolului suprem al cuceririi spațiale sovietice.

Komarov a aflat. Și a refuzat categoric. „Dacă mor eu, tu rămâi în viață și vei putea lupta să nu se mai întâmple așa ceva niciodată”, i-a spus prietenului său. A acceptat misiunea știind că nu se va mai întoarce.

Advertisement

Pe 23 aprilie 1967, la ora 3:35 dimineața, racheta s-a ridicat de la Baikonur. Primele ore au fost un calvar. Unul dintre panourile solare nu s-a deschis, bateria s-a descărcat rapid, sistemele de orientare au început să cedeze. Komarov a încercat zeci de manevre manuale, dar nava devenea din ce în ce mai instabilă. Controlul misiunii a anulat lansarea lui Soiuz-2 – era clar că acuplarea era imposibilă.

A venit ordinul de întoarcere. La intrarea în atmosferă, capsula a început să se rotească nebunește. Când a ajuns la altitudinea de 7 kilometri, sistemul principal de parașute a eșuat complet. Parașuta de rezervă s-a deschis doar pe jumătate și s-a înfășurat imediat. Soiuz-1 s-a izbit de pământ cu peste 600 km/h lângă Orenburg. Impactul a fost atât de violent încât capsula s-a transformat într-o minge de metal topit. Corpul lui Komarov a fost practic pulverizat; ceea ce a rămas a încăput într-o cutie de pantofi.

Se spune că, în ultimele minute, când a înțeles că nu mai există nicio șansă, Komarov a deschis canalul de comunicație și a început să strige. Nu plângea. Blestema. Blestema pe cei care l-au obligat să zboare cu o navă moartă, pe inginerii care au semnat rapoarte mincinoase, pe politicienii care au preferat gloria goală în locul vieții unui om.

A murit la 40 de ani, lăsând în urmă o soție și doi copii. A murit știind totul și alegând să moară pentru ca altcineva – prietenul său – să poată trăi și să spună cândva adevărul.

Adevărul acela a rămas mult timp îngropat sub cenușa capsulei. Dar numele lui Vladimir Komarov a rămas: omul care a privit moartea în ochi și a acceptat-o cu demnitate, ca să nu moară altul în locul lui.

Advertisement