Povestea lui Dumitru Dan, născut pe 14 iulie 1890 în Buhuși (județul Bacău), într-o familie modestă cu șapte copii, sună ca un roman de aventuri: un tânăr student la geografie la Universitatea Sorbona din Paris, care, în 1908, descoperă un anunț într-un ziar francez care îi schimbă traiectoria vieții. Era vorba de un concurs ambițios lansat de Touring Club de France, menit să promoveze turismul și cunoașterea lumii: parcurge înconjurul Pământului pe jos, cu mijloace proprii, într-un interval de șase ani (1910–1916), și câștigă 100.000 de franci – câte unul pentru fiecare kilometru. Premiul părea un vis, dar provocarea era uriașă, într-o epocă în care hărțile erau incomplete, drumurile periculoase, iar mersul pe jos nu era un moft, ci o realitate zilnică pentru mulți.
Dumitru Dan, pe atunci în vârstă de 19 ani, nu ezită. Își formează o echipă cu trei prieteni români întâlniți la Paris: Paul Pîrvu, Gheorghe Negreanu și Alexandru Pascu – ultimii doi studenți la Conservator. Îmbrăcați în costume naționale, cu opinci în picioare și un ciobănesc numit Harap ca însoțitor, cei patru pornesc la 1 aprilie 1910 din București, spre Paris, unde se înscriu oficial în concurs. Ideea lor genială pentru a supraviețui? Spectacole de dans și cântece folclorice românești în orașele prin care treceau – o sursă de venit ingenioasă, care le permitea să acopere cheltuielile cu hrana, transportul și taxele vamale. Au rupt nu mai puțin de 497 de perechi de opinci pe drum, au traversat 74 de țări și 30 de colonii, au trecut de șase ori Ecuatorul, au înfruntat trei oceane și șapte mări, mergând zilnic 10–12 ore, cu pedometre rudimentare atașate la picioare. Chiar și pe vapoare, alergau pe punte pentru a „acumula” kilometri.
Călătoria a fost un șir de peripeții fabuloase. Au pornit prin Europa: Budapesta, Viena (unde i-au uimit cerșetorii orbi de pe Ring), Berlin, apoi Parisul de start oficial. De acolo, spre Spania, Gibraltar, Maroc – unde au fost arestați pe nedrept ca spioni – și în Africa de Nord, confruntându-se cu temperaturi de peste 40°C, când mergeau noaptea cu făclii aprinse să alunge fiarele și dormeau în copaci. Au ajuns în Egipt, Sudan, apoi Etiopia, traversând deșerturi unde supraviețuirea era o loterie. În India, la Bombay, au fost invitați la palatul unui rajah fascinat de poveștile lor, dar tragedia a lovit: Alexandru Pascu moare otrăvit accidental cu opiu. Mai târziu, în China, Gheorghe Negreanu se îmbolnăvește grav și renunță, iar Paul Pîrvu, epuizat de frig în Himalaya, moare de degerături. Rămâne singur Dumitru Dan, înaintând prin Asia (Coreea, Japonia), Australia, Noua Zeelandă, apoi America de Sud (Peru, Chile), Statele Unite – unde sunt primiți la Casa Albă de președintele Wilson în 1914 – și Canada.
Până în 1916, după șase ani, Dan a acumulat 96.000 de kilometri, cu doar 4.000 rămași. Dar Primul Război Mondial izbucnește, forțându-l să abandoneze și să se întoarcă acasă prin Atlantic, via Quebec și Detroit. Cursa se reia abia după război, pe un itinerar final stabilit de organizatori, iar pe 20 iulie 1923, la Paris, primește premiul suprem: titlul de „campion mondial pentru înconjurul Pământului pe jos” și 100.000 de franci. A fost înscris în Guinness Book of Records în 1985 pentru cei 100.000 de kilometri parcurși. Întors în România, devine un orator căutat, ținând conferințe în școli și universități, iar sub comunism e invitat să inspire tinerii cu poveștile sale. Moare în 1978, la 88 de ani, lăsând în urmă memorii și articole care au alimentat legenda sa.
Totuși, nu totul e roz în această poveste. Anii recenți au adus și umbre: investigații jurnalistice (cum ar fi cea a lui Timotei Rad sau a lui Davy Crockett) sugerează că părți din itinerar – mai ales cele din 1910–1914, prin Asia și Africa – ar putea fi exagerate sau fabricate, lipsind dovezi arhivistice solide dincolo de America de Nord și de Sud. Documentele confirmate arată călătorii reale în Europa și SUA, dar restul pare bazat pe relatări orale și presă entuziastă, fără fotografii sau marturii independente. Indiferent de nuanțe, fapta lui rămâne un simbol al curajului românesc, un reminder că ambiția poate muta munții – sau, măcar, să-i încalece pe jos.
Vrei să fii mereu la curent cu toate știrile? Urmăreste CalarasiPress pe canalul de WhatsApp.
Abonează-te la canal
