În primăvara anului 1967, Uniunea Sovietică voia cu orice preț să sărbătorească 50 de ani de la Revoluția din Octombrie printr-un spectacol cosmic grandios. Nava Soiuz-1 urma să fie lansată cu un singur om la bord, iar a doua zi să se cupleze în orbită cu Soiuz-2, echipată cu trei cosmonauți. Cei patru urmau apoi să facă schimb de locuri și să se întoarcă pe Pământ în formații diferite – o premieră tehnică menită să eclipseze definitiv Statele Unite.
Doar că Soiuz-1 era bolnavă. Grav bolnavă. În lunile de teste, inginerii descoperiseră 203 de defecte structurale majore. Partea electronică era un coșmar, termoizolația aproape inexistentă, parașută principală fusese împachetată de mântuială. Toată lumea știa, de la tehnicieni până la proiectanții-șefi. Nimeni nu îndrăznea însă să oprească programul: Brejnev voia paradă, iar anularea ar fi însemnat umilință națională.
Pilotul principal ales era Vladimir Komarov, 40 de ani, inginer strălucit, deja erou al zborului Voskhod-1. Rezervă îi era Iuri Gagarin, primul om în cosmos și prietenul său cel mai apropiat. Când testele finale au arătat că nava nu poate fi salvată, Gagarin a făcut un gest disperat: s-a prezentat la centrul de pregătire și a cerut să ia el locul lui Komarov, sperând că autoritățile nu vor risca viața simbolului suprem al cuceririi spațiale sovietice.
Komarov a aflat. Și a refuzat categoric. „Dacă mor eu, tu rămâi în viață și vei putea lupta să nu se mai întâmple așa ceva niciodată”, i-a spus prietenului său. A acceptat misiunea știind că nu se va mai întoarce.
Pe 23 aprilie 1967, la ora 3:35 dimineața, racheta s-a ridicat de la Baikonur. Primele ore au fost un calvar. Unul dintre panourile solare nu s-a deschis, bateria s-a descărcat rapid, sistemele de orientare au început să cedeze. Komarov a încercat zeci de manevre manuale, dar nava devenea din ce în ce mai instabilă. Controlul misiunii a anulat lansarea lui Soiuz-2 – era clar că acuplarea era imposibilă.
A venit ordinul de întoarcere. La intrarea în atmosferă, capsula a început să se rotească nebunește. Când a ajuns la altitudinea de 7 kilometri, sistemul principal de parașute a eșuat complet. Parașuta de rezervă s-a deschis doar pe jumătate și s-a înfășurat imediat. Soiuz-1 s-a izbit de pământ cu peste 600 km/h lângă Orenburg. Impactul a fost atât de violent încât capsula s-a transformat într-o minge de metal topit. Corpul lui Komarov a fost practic pulverizat; ceea ce a rămas a încăput într-o cutie de pantofi.
Se spune că, în ultimele minute, când a înțeles că nu mai există nicio șansă, Komarov a deschis canalul de comunicație și a început să strige. Nu plângea. Blestema. Blestema pe cei care l-au obligat să zboare cu o navă moartă, pe inginerii care au semnat rapoarte mincinoase, pe politicienii care au preferat gloria goală în locul vieții unui om.
A murit la 40 de ani, lăsând în urmă o soție și doi copii. A murit știind totul și alegând să moară pentru ca altcineva – prietenul său – să poată trăi și să spună cândva adevărul.
Adevărul acela a rămas mult timp îngropat sub cenușa capsulei. Dar numele lui Vladimir Komarov a rămas: omul care a privit moartea în ochi și a acceptat-o cu demnitate, ca să nu moară altul în locul lui.
Precizări:
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
