Mina Elena 1917 – Cronica unei tragedii uitate

Pe 19 octombrie, 1917, într-o dimineață de toamnă în care cerul părea să ascundă soarele sub un văl de ceață grea, Mina Elena, un colț ascuns în inima munților, trăia ritmul obișnuit al vieții de zi cu zi. Satul, mic și sărac, depindea de mina care, ca un uriaș adormit, scotea din măruntaiele pământului cărbunele ce aducea pâinea pe masă. Aici, timpul părea să curgă mai lent, marcat doar de sunetul târnăcoapelor și de glasurile obosite ale minerilor care se întorceau acasă, cu fețele negre de praf și ochii plini de speranța unui mâine mai bun.

În acea zi fatidică, 57 de oameni – tați, frați, soți și fii – au coborât în adâncul minei, așa cum făceau de mulți ani. Erau bărbați obișnuiți, cu mâini aspre și inimi mari, fiecare purtând în suflet dorul de familie și greutatea responsabilităților. Unii visau să strângă suficienți bani pentru a-și trimite copiii la școală, alții își imaginau o casă mai trainică sau o viață departe de întunericul galeriilor. Nimeni nu bănuia că pământul, pe care îl cunoșteau ca pe propriile palme, avea să se întoarcă împotriva lor.

Pe la prânz, un zgomot surd, ca un geamăt al munților, a zguduit valea. Pământul s-a cutremurat, iar galeriile minei s-au prăbușit sub greutatea rocilor, transformând tunelurile într-un labirint mortal. Praful s-a ridicat ca o perdea groasă, iar aerul a devenit irespirabil. În sat, oamenii au încremenit. Apoi, ca treziți dintr-un coșmar, au început să alerge spre mină, cu inimile strânse de o presimțire sumbră.

La gura minei, scena era sfâșietoare. Femei cu șaluri trase peste cap plângeau în hohote, strigând nume care răsunau în gol. Copiii, prea mici pentru a înțelege, se agățau de fustele mamelor, cu ochii mari și speriați. Bărbații rămași în sat, împreună cu cei din satele vecine, au început să sape cu disperare, folosind târnăcoape, lopeți și chiar mâinile goale. Fiecare bucată de piatră dată la o parte era o speranță, fiecare minut care trecea – o rană.

Advertisement

Zilele s-au scurs, dar pământul nu a vrut să-și dezvăluie secretele. Echipele de salvare, puține și slab echipate, au lucrat până la epuizare, dar galeriile prăbușite erau ca un mormânt sigilat. După o săptămână, speranța a început să pălească. Satul Mina Elena s-a cufundat într-o tăcere apăsătoare, ruptă doar de bocetele care răzbăteau din casele văduvelor. Cei 57 de mineri au rămas prizonieri în adâncuri, iar familiile lor – prizoniere ale durerii.

Tragedia a lăsat urme adânci. Satul, odată plin de viață, a început să se stingă. Mulți au plecat, căutând un viitor departe de munții care le luaseră totul. Mina a fost abandonată, iar natura a început să-și revendice teritoriul, acoperind gura tunelului cu ierburi și mușchi. O cruce de lemn, ridicată în grabă, și o placă de pe care vremea a șters aproape toate numele au rămas singurele semne ale dezastrului.

Astăzi, Mina Elena e doar o poveste șoptită de bătrânii din satele vecine. Puțini mai știu de cei 57 de oameni care au pierit în 1917, de visele lor îngropate sub pământ, de lacrimile care au udat valea. Dar vântul care suflă prin munți pare să poarte încă ecoul pașilor lor, al râsului lor, al speranțelor lor. Este o aducere aminte tăcută că, sub pojghița fragilă a vieții, pământul ascunde taine și pericole, iar memoria, oricât de slabă, e singura care poate păstra vie flacăra celor pierduți.

În serile lungi de iarnă, când focul trosnește în sobe, bătrânii mai povestesc despre Mina Elena. Spun că, uneori, în liniștea nopții, se aud ciocane bătând în depărtare, ca și cum cei 57 ar încerca încă să iasă la lumină. E doar o legendă, poate, dar e felul în care satul își cinstește morții, păstrându-le numele în inima munților.

Advertisement