Ibisul stacojiu (Eudocimus ruber), cunoscut și sub numele de ibis roșu, este una dintre cele mai spectaculoase păsări din America de Sud, recunoscută pentru penajul său de un roșu-stacojiu vibrant. Această specie trăiește în mlaștinile, mangrovele și zonele umede din nordul Americii de Sud, inclusiv în țări precum Venezuela, Columbia, Brazilia, Guyana și Trinidad și Tobago, unde este pasărea națională. De asemenea, este întâlnit în insulele Caraibe și, ocazional, în sudul Statelor Unite, în special în Florida.
Caracteristici fizice
Ibisul stacojiu este o pasăre de talie medie, cu o lungime de 55–63 cm și o anvergură a aripilor de aproximativ 85–95 cm. Greutatea sa variază între 650 și 800 de grame. Culoarea sa emblematică, un roșu intens, este dată de pigmenții carotenoizi din crustaceele pe care le consumă, în special creveți și crabi. Puii sunt inițial de un căprui-cenușiu, cu pete albe, dobândind treptat culoarea roșie pe măsură ce se maturizează, proces care durează aproximativ doi ani. Ciocul lung, curbat, de culoare neagră, și picioarele lungi, adaptate pentru vadul apelor, completează aspectul său distinctiv. În sezonul de reproducere, ciocul poate căpăta nuanțe rozalii.
Habitat și comportament
Ibisul stacojiu preferă zonele umede, cum ar fi mlaștinile sărate, lagunele, estuarele și pădurile de mangrove. Este o pasăre sociabilă, adesea văzută în stoluri mari, care pot număra sute sau chiar mii de indivizi. Aceste stoluri se hrănesc împreună, sondând noroiul sau apele puțin adânci cu ciocurile lor lungi pentru a găsi crustacee, moluște, pești mici, insecte și chiar materii vegetale. Zborul său este grațios, cu gâtul întins și aripile bătând ritmic, adesea formând formațiuni în V.
Reproducere
Sezonul de reproducere al ibisului stacojiu variază în funcție de regiune, dar este de obicei legat de anotimpul ploios, când resursele de hrană sunt abundente. Cuiburile sunt construite în colonii, de obicei în arbori sau tufișuri din mangrove, din crengi, stuf și frunze. Femela depune 2–4 ouă de culoare verde-albăstrui, cu pete maronii, care sunt incubate timp de 21–23 de zile de ambii părinți. Puii devin independenți după aproximativ 35–40 de zile, dar rămân în grupuri familiale pentru o perioadă.
Ibisul stacojiu nu este o pasăre foarte vocală, dar emite sunete joase, guturale, descrise ca „huh-huh” sau „croak”, mai ales în timpul interacțiunilor sociale sau al apărării teritoriului. În zbor sau în colonii, pot fi auzite și sunete mai ascuțite, asemănătoare unor mormăituri.
Amenințări și conservare
Deși ibisul stacojiu nu este considerat o specie pe cale de dispariție, fiind clasificat ca „preocupare minimă” de către Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN), el se confruntă cu amenințări precum pierderea habitatului datorită drenării zonelor umede, poluării și urbanizării. Vânătoarea ilegală și colectarea ouălor în unele regiuni afectează, de asemenea, populațiile locale. Programele de conservare, în special în țări precum Brazilia și Venezuela, vizează protejarea zonelor umede esențiale pentru supraviețuirea speciei.
Curiozități
-
Culoarea roșie a ibisului stacojiu devine mai intensă odată cu vârsta și calitatea dietei, fiind un indicator al sănătății păsării.
-
În Trinidad și Tobago, ibisul stacojiu este un simbol național, iar Rezervația Caroni Swamp este renumită pentru coloniile mari ale acestei specii.
-
În mitologia indigenă sud-americană, ibisul roșu este uneori asociat cu spirite protectoare ale apelor.
Ibisul stacojiu este o adevărată bijuterie a naturii, a cărei prezență vibrantă aduce viață și culoare peisajelor umede din America de Sud. Observarea sa în sălbăticie, mai ales în stoluri mari, este o experiență de neuitat pentru iubitorii de natură.
Precizări:
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.