Curiozități și Istorie
Gogea Mitu: Gigantul din Dolj care a cutremurat ringurile de box
În satul Mârșani de lângă Jiu, județul Dolj, s-a născut în 1914 un băiat care avea să devină legendă: Gogu Ștefănescu, cunoscut lumii întregi drept Gogea Mitu. La 18 ani măsura deja 2,36 metri, iar la 21 de ani ajunsese la înălțimea fabuloasă de 2,42 metri, cu o greutate de peste 160 kg și pantofi de mărimea 58. Era cel mai înalt român din toate timpurile și unul dintre cei mai înalți oameni atestați vreodată în epoca modernă.
Presa din Franța, Germania, Italia și Statele Unite scria cu entuziasm despre „uriașul blând din România”. Dar Gogea nu a rămas doar o curiozitate de circ. În 1935 a intrat în lumea boxului profesionist, unde a creat panică. Cu o reach uriașă și o forță copleșitoare, a câștigat toate cele 7 meciuri oficiale prin knockout în prima repriză, fără să fie atins măcar o dată serios de adversari. Impresarii îl prezentau ca „omul munte care distruge tot ce atinge”. Spectatorii plăteau dublu doar ca să-l vadă intrând pe ring, unde părea de două ori mai mare decât adversarii săi.
Din nefericire, gigantismul care îi dăduse acea statură incredibilă îi și distrugea sănătatea. În 1936 a început să tușească puternic. Medicii au diagnosticat tuberculoză avansată, boală agravată de corpul său uriaș care cerea prea mult de la plămâni și inimă. La începutul anului 1937, la doar 23 de ani, Gogea Mitu a murit la Craiova. A fost înmormântat în satul natal, dar mai târziu scheletul său impresionant a fost donat Muzeului de Științe Naturale din Craiova, unde se păstrează și astăzi ca o mărturie tăcută a celui mai înalt român din istorie.
În Mârșani, oamenii încă spun că „Gogea al nostru a bătut lumea cu pumnii și a dus Doljul pe umeri până la cer”. Puțini știu însă că în spatele zâmbetului timid al gigantului se ascundea un tânăr simplu care visa doar să se întoarcă acasă, la Jiu și la ai lui.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Curiozități și Istorie
Descoperire șocantă sub apele Bretaniei: Zid uriaș vechi de 7.000 de ani, posibil originea legendei orașului scufundat Ys
Arheologii marini francezi au dezvăluit recent o descoperire uluitoare în largul coastei Bretaniei: un zid submarin masiv, lung de aproximativ 120 de metri, datând din jurul anului 5.800-5.300 î.Hr. Aceasta este cea mai mare structură subacvatică din Franța preistorică, situată la nouă metri adâncime lângă insula Île de Sein.
Zidul, cu o lățime medie de 20 de metri și o înălțime de doi metri, cântărește aproximativ 3.300 de tone și este consolidat cu peste 60 de monoliți mari de granit, dispuși în două linii paralele. Experții cred că ar fi putut servi drept capcană pentru pești (cu monoliții susținând o plasă din crengi) sau ca dig de protecție împotriva creșterii nivelului mării la sfârșitul Epocii de Gheață.
Când a fost construit, zidul se afla pe țărm, între marcajele de maree înaltă și joasă. Astăzi, el este scufundat din cauza creșterii apelor, iar insula Île de Sein s-a redus dramatic ca dimensiune. Descoperirea, inițiată de geologul Yves Fouquet prin analiza hărților sonar în 2017 și confirmată prin scufundări între 2022 și 2024, include și alte structuri mai mici identificate recent.
Arheologul Yvan Pailler subliniază că această construcție impresionantă demonstrează o societate bine organizată, fie de vânători-culegători sedentari mezolitici, fie de primele comunități neolitice. Monoliții seamănă cu menhirele bretone mai târzii, sugerând o transmitere a cunoștințelor tehnice.
Cel mai intrigant aspect: cercetătorii cred că abandonarea bruscă a acestor structuri din cauza inundațiilor ar putea sta la baza legendelor bretone despre orașe scufundate, în special mitul orașului Ys, presupus a fi înghițit de ape în Golful Douarnenez, la doar câțiva kilometri distanță.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Ciocănitoarea cu spatele purpuriu (Chrysocolaptes lucidus, cunoscută și sub numele de ciocănitoare cu spatele stacojiu sau flacără mare) este o pasăre impresionantă din familia ciocănitorilor, răspândită în pădurile tropicale din India, Sri Lanka, Filipine, Indonezia și alte regiuni din Asia de Sud-Est. Cu o lungime de aproximativ 30-33 de centimetri, ea se numără printre cele mai mari și mai colorate specii de ciocănitori din zonă.
Masculul adult este deosebit de atrăgător: spatele, târtița și o mare parte din aripi sunt acoperite de un penaj roșu-purpuriu strălucitor, care contrastează frumos cu capul negru-crestat, gâtul alb și burta albicioasă cu dungi negre. Creasta erectă și ciocul puternic completează aspectul său regal. Femela are un colorit similar, dar cu mai puțin roșu intens pe spate și uneori cu creasta mai scurtă.
Aceste păsări preferă pădurile deschise, marginile de junglă, plantațiile și zonele cu copaci înalți, unde își petrec cea mai mare parte a timpului urcând pe trunchiuri și ciocănind ritmic pentru a scoate la iveală larve de insecte, termite și alți nevertebrati ascunși sub scoarță. Dieta lor include și fructe, nuci sau sevă, dar sunt în principal carnivore, jucând un rol important în controlul dăunătorilor forestieri.
Comportamentul lor este energic și zgomotos: sunetul ciocănitului puternic răsună departe, servind atât pentru hrană, cât și pentru comunicare teritorială. Perechile sapă cavități adânci în copaci morți sau vii pentru cuib, unde femela depune 2-3 ouă albe, incubate de ambii părinți.
Deși nu este considerată amenințată global, populațiile locale pot suferi din cauza defrișărilor. Ciocănitoarea cu spatele purpuriu rămâne o prezență vibrantă și vitală în ecosistemele tropicale, o adevărată podoabă a naturii care încântă observatorii cu acele culori aprinse și vitalitatea neobositului ciocănit.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
1 decembrie 1955, Montgomery, Alabama
Era o seară rece de joi. Rosa Parks, ostenise după o zi întreagă de lucru la croitorie în magazinul universal Montgomery Fair. Avea 42 de ani, picioarele umflate și o singură dorință: să ajungă acasă.
A urcat în autobuzul liniei Cleveland Avenue, a plătit biletul și s-a așezat pe unul dintre scaunele din zona „neutră” – rândurile din mijloc pe care oamenii de culoare aveau voie să le ocupe doar dacă nu venea niciun pasager alb. Autobuzul s-a umplut încet. La a treia stație au urcat mai mulți albi. Șoferul, James F. Blake (același care, cu 12 ani în urmă, o dăduse jos pe Rosa din autobuz pentru că intrase pe ușa din față), s-a întors și a poruncit:
„Dați-vă mai în spate, negri! Lăsați oamenii ăștia să stea jos.”
Trei persoane de culoare s-au ridicat imediat. Rosa Parks a rămas pe loc. S-a mutat doar puțin, spre geam, ca să elibereze locul de lângă ea. Blake a venit până în dreptul ei.
„Îți dau o ultimă șansă. Ridică-te!”
Rosa l-a privit calm și a spus doar atât:
„Nu.”
În autobuz s-a făcut liniște deplină. Blake a coborât, a sunat la poliție. Au venit doi ofițeri. Unul a întrebat-o:
„De ce nu te ridici?”
„De ce mă împingeți voi pe mine și pe ai mei mereu la spate?” a răspuns ea.
Au arestat-o. I-au pus cătușe, i-au luat amprente, i-au făcut poză de fișă. În noaptea aceea a stat închisă într-o celulă rece. Dar vestea se răspândise deja ca fulgerul prin cartierele de culoare.
A doua zi, o tânără profesoară, Jo Ann Robinson, împreună cu alte femei din Consiliul Politic al Femeilor, au tipărit peste noapte 35.000 de fluturași: „Nu mai călătoriți cu autobuzul luni! O soră de-a noastră a fost arestată pentru că a refuzat să se ridice.” Luni, 5 decembrie, autobuzele din Montgomery au mers aproape goale. A început boicotul care avea să dureze 381 de zile.
Oamenii mergeau pe jos kilometri întregi, făceau cu rândul mașinile, organizau taxiuri neoficiale. Bisericile au devenit centre de coordonare. Un tânăr pastor de 26 de ani, Martin Luther King Jr., a ținut primul lui mare discurs în biserica Holt Street: „Vine un moment când oamenii obosesc să fie împinși în groapa umilinței. Noi am obosit.”
Rosa Parks nu a căutat să devină eroină. Spunea mereu: „Singurul lucru de care mi-era frică era că aș fi putut să mă ridic și să trăiesc cu această rușine asta toată viața.” Nu s-a ridicat. Și lumea nu a mai fost niciodată la fel.
Un an mai târziu, Curtea Supremă a Statelor Unite a declarat neconstituțională segregarea în autobuze. Rosa a devenit „mama mișcării pentru drepturi civile”, dar ea zâmbea modest și spunea: „Tot ce am făcut a fost să stau jos ca să pot să mă ridic alături de poporul meu.”
Un gest mic. O inimă mare. O zi care a schimbat istoria.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Recomandare de carte – „Cerul roșu al amiezii” de Simon Sebag Montefiore
Nu aruncați cojile de usturoi: Descoperiți beneficiile lor surprinzătoare pentru sănătate!
Recomandare de carte – „Klara și soarele” de Kazuo Ishiguro
Un călărășean a descoperit că pe adresa sa figurau șase persoane necunoscute: «Am fost obligat să plătesc taxe nedrepte»
VIDEO. PRIMELE DECLARAȚII ALE VICTIMELOR CONFLICTULUI VIOLENT DIN UNIREA: „AM FOST PUȘI LA PĂMÂNT, LOVIȚI ȘI AMENINȚAȚI CU PISTOLUL”
