În anul 1864, într-un colț uitat al Moldovei, se naște un băiat pe nume Nicolae Rujinschi, dintr-o familie modestă, dar cu sânge de luptători în vene. Timpurile erau grele – Imperiul Otoman încă mai arunca umbre lungi peste Țările Române, iar visul de unire părea un ecou îndepărtat. Tânărul Nicolae, cu o minte ascuțită și un trup vânjos, nu se lasă prins în plasa vieții obișnuite. La doar 18 ani, pășește pragul Școlii Militare de Ofițeri din Botoșani, absolvind în 1888 cu gradul de sublocotenent. De aici începe urcușul său fulgerător: de la sublocotenent la căpitan, apoi maior și locotenent-colonel, ocupând posturi cheie în infanterie. El predă topografie militară, scrie manuale care devin biblii pentru generații de ofițeri – „Curs de topografie neregulată sau de campanie” (1901) și „Elemente de topografie de campanie” – și devine un pilon al armatei române moderne.
Dar destinul adevărat al lui Nicolae Rujinschi se dezlănțuie odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, în august 1916. Țara noastră, flancată de dușmani pe trei fronturi, declară război Austro-Ungariei, visând la Transilvania promisă. Rujinschi, acum colonel, preia comanda Regimentului 15 Infanterie, o unitate de elită forjată în lupte anterioare. Campania din Dobrogea devine prima sa bătălie de foc: germanii și turcii, conduși de generalul german Mackensen, năvălesc ca un tăvălug, copleșind liniile românești la Turtucaia și Flămânzi. Rujinschi, cu un calm de fier, își reorganizează trupele sub ploaie de obuze. El nu e genul de comandant care dă ordine din spatele liniei; e un vânător, un strateg care știe că hărțile nu câștigă războaie, ci oamenii cu pușca în mână.
Vara lui 1916 aduce una dintre cele mai negre pagini: bătălia de la Arabagi-Hârja, în inima Câmpiei Bunești, unde forțele inamice – superioare numeric și în armament – zdrobesc flancul românesc. Regimentul lui Rujinschi e prins în menghina: gloanțele vuiesc ca un roi de viespi furioase, pământul se cutremură sub explozii, iar camarazii cad unul câte unul, lăsând în urmă un câmp de sânge și fum. Inamicul avansează, cucerind poziții după poziții, și pare că retragerea e singura opțiune. Dar Nicolae Rujinschi, acest fiu al neamului cu ochi de vultur, nu acceptă înfrângerea. El strânge supraviețuitorii – un pumn de soldați epuizați, cu fețe înnegrite de pulbere și suflete încercate de disperare. „Băieți, nu-i lăsăm să ne ia țara!”, le strigă, vocea sa răsunând mai tare decât tunetul artileriei.
Și atunci se naște legenda „Carabinei”. Rujinschi, abandonând haina de comandant pentru armura unui simplu infanterist, prinde carabina – pușca sa veche, dar sigură, moștenire din vremuri de pace – și se aruncă în fruntea contraatacului. Cu arma la umăr, el deschide focul primul, lovind inamicul ca un trăsnet. Soldații, văzându-l pe colonelul lor nu ca pe un superior distant, ci ca pe un frate de arme, se ridică precum o furtună. Alergă alături de el prin tranșeele noroioase, respingând valul german cu baionete și grenade. Contraatacul devine o explozie de curaj: inamicul, surprins de această furie neașteptată, se clatină și se retrage, lăsând în urmă sute de morți și prizonieri. Arabagi-Hârja, de la groapă a morții, devine simbol al rezistenței românești. Rujinschi nu luptă pentru glorie; luptă pentru pământul sfânt al Dobrogei, pentru frații săi căzuți și pentru un vis mai mare: unirea neamului.
Campania continuă sălbatic: Transilvania, Văile Slănicului, Pasul Oituz – Rujinschi avansează la comanda Brigăzii 39 Infanterie, apoi a celei de-a 38-a, transformând unități zdrențuite în ziduri de oțel. În 1917, promovat general de divizie, el devine unul dintre stâlpii armatei reorganizate sub regele Ferdinand. Vitejia sa nu rămâne nerăsplătită: pe 30 decembrie 1917, Regele semnează Înaltul Decret nr. 1630, acordându-i Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a. Motivarea e simplă și cutremurătoare: „Pentru vitejia și avântul remarcabil cu care a condus Brigada în luptele din Dobrogea, Transilvania, Văile Slănicului și Oituzului, în 1916. În luptele de la Arabagi și Hârja, fiind copleșit de forțele superioare ale inamicului, s-a pus în fruntea luptătorilor ce a putut să adune dimprejur și cu carabina în mână a contraatacat pe inamic respingându-l.” De aici vine porecla „Carabină” – nu o armă oarecare, ci simbolul unui lider care nu cere sacrificiu, ci îl împărtășește.
După război, generalul Rujinschi continuă să servească patria: comandă divizii, predă la academii, devine un mentor pentru tinerii ofițeri. Se retrage în liniște, dar cu pieptul plin de decorații, murind în 1946 la București, la 82 de ani, lăsând în urmă o moștenire de curaj pur. Astăzi, numele său răsune la Memorialul Nicolae Rujinschi, un omagiu sportiv, dar mai ales militar, pentru un erou care a arătat că marea vitejie nu stă în ranguri, ci în gestul unui om cu carabina în mână, în fața morții.
Precizări:
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
