Fapt Divers
„Delfinul” – Spaima sovieticilor din Marea Neagră: Secretele primului submarin militar al României
În inima apelor tulburi ale Mării Negre, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, un nume a devenit sinonim cu curajul și eficiența: NMS Delfinul, primul submarin militar al României. Construit cu ambiție și marcat de controverse, acest submersibil a scris pagini de istorie prin misiunile sale îndrăznețe împotriva flotei sovietice. Povestea sa este una despre perseverență, eroism și provocări tehnice, dar și despre moștenirea unui vas care a pus România pe harta puterilor maritime.
Planurile pentru construirea primului submarin românesc au fost conturate încă de la începutul secolului XX, însă Primul Război Mondial a amânat realizarea acestui vis. Abia în 1926, România a comandat construcția NMS Delfinul (Nava Majestății Sale Delfinul) la șantierul naval „Quarnero” din Fiume, pe atunci o bază navală italiană (azi Rijeka, Croația). Cu o lungime de 68 de metri, dotat cu șase torpile Whitehead de 533 mm și un tun naval Bofors de 101,6 mm, submarinul promitea să fie o armă redutabilă. Costul său, de peste 135 de milioane de lei, era o investiție uriașă pentru România interbelică, reflectând ambiția de a-și consolida prezența navală în Marea Neagră.
Cu toate acestea, construcția nu a fost lipsită de probleme. La primele probe din 1931, submarinul a dezvăluit defecte majore: prova a cedat, acumulatorul a explodat, iar vinciul s-a rupt. Autoritățile române au acuzat constructorii italieni de folosirea unor materiale de calitate inferioară, ceea ce a dus la rezilierea contractului și la un proces care a durat trei ani. În cele din urmă, după noi negocieri, submarinul a fost finalizat și livrat României în 1936, fiind inaugurat oficial pe 15 august, de Ziua Marinei.
„Delfinul” în al doilea Război Mondial: O forță de temut
Odată intrat în serviciul Marinei Române, NMS Delfinul a devenit un instrument esențial în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Între 1941 și 1942, sub comanda unor ofițeri precum Constantin Costăchescu și Corneliu Lungu, submarinul a efectuat nouă misiuni în Marea Neagră, provocând pagube semnificative flotei sovietice. Echipajul, format din 40 de oameni, inclusiv șase ofițeri, a operat în condiții extrem de dificile, confruntându-se cu atacuri intense din partea navelor și aviației inamice.
Una dintre celebrele acțiuni ale „Delfinului” a avut loc pe 5 noiembrie 1941, în largul Crimeei, lângă Yalta. Comandantul Costăchescu a observat un convoi sovietic escortat și a ales să atace o navă de transport de 12.000 de tone, suspectată a fi încărcată cu muniții. O torpilă lansată de la o distanță de 800 de metri a lovit ținta, provocând o explozie devastatoare care a rupt vasul în două. Convoiul sovietic s-a împrăștiat, iar navele de escortă au vânat „Delfinul” timp de opt ore, lansând aproximativ 80 de grenade antisubmarin. Submarinul a scăpat nevătămat, ajungând la o adâncime record de 80 de metri, demonstrând îndemânarea echipajului și rezistența vasului.
„Delfinul” a contribuit și la alte succese, inclusiv scufundarea distrugătorului sovietic Moscova și avarierea crucișătoarelor Harkov și Voroșilov, care atacau Constanța. Prezența sa în Marea Neagră a forțat flota sovietică, care dispunea de 47 de submarine, să aloce resurse considerabile pentru apărarea antisubmarin, limitându-i astfel capacitatea ofensivă.
Echipajul: Eroism și sacrificiu
Succesele „Delfinului” s-au datorat curajului și profesionalismului echipajului, condus de căpitanul Constantin Costăchescu, decorat în 1943 cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a pentru „eroismul și sângele rece” demonstrate în misiuni. Echipajul a înfruntat condiții meteo extreme, atacuri constante și stresul operațiunilor subacvatice, fără a înregistra pierderi umane, deși submarinul a fost ținta a sute de bombe și grenade.
Declinul și moștenirea „Delfinului”
După 1942, „Delfinul” a suferit avarii serioase și a intrat în reparații până în august 1944, când România a trecut de partea Aliaților. Submarinul a fost confiscat de sovietici, care l-au folosit ca sursă de piese de schimb, returnându-l României în 1957 în stare de epavă. Deși Marina Română a încercat să-l refacă pentru uz civil, în anii ’70 a fost scos definitiv din uz. Unele componente, precum motorul diesel Krupp și manometrul de adâncime, sunt astăzi expuse la Muzeul Marinei din Constanța și la Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” din București.
În 1985, România a primit un nou submarin, tot numit „Delfinul”, construit în URSS, parte a clasei Kilo. Acesta, însă, este nefuncțional din 1996 din cauza lipsei fondurilor pentru întreținere, marcând un contrast dureros cu gloria primului „Delfinul”.
Moștenirea unui simbol naval
NMS Delfinul rămâne un simbol al ambiției și curajului Marinei Române. Deși depășit tehnologic la intrarea în război, a demonstrat că strategia, curajul și devotamentul pot compensa limitările tehnice. Povestea sa, marcată de triumfuri și provocări, continuă să inspire, amintind de rolul crucial al României în teatrul naval al Mării Negre.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Istoria familiei Gucci este o cronică fascinantă a rafinamentului italian, a ambiției antreprenoriale și a decadenței care însoțește uneori succesul. Totul începe la începutul secolului XX, cu Guccio Gucci, un tânăr florentin care lucrează ca hamal la prestigiosul Hotel Savoy din Londra. Acolo, observând bagajele luxoase ale aristocrației britanice, se naște în el dorința de a crea produse care să reflecte eleganța și statutul social. Revenit în Florența, în 1921, deschide un mic atelier de articole din piele, punând bazele brandului Gucci.
Inițial, Gucci producea valize, genți și accesorii din piele de o calitate excepțională, inspirate de stilul englez, dar cu măiestria artizanală italiană. Produsele devin rapid populare în rândul elitei italiene, iar succesul îl determină pe Guccio să-și implice fiii – Vasco, Aldo, Ugo și Rodolfo – în afacere. În anii ’50, aceștia extind brandul la nivel internațional, deschizând magazine în Roma, Milano, Londra și New York. Gucci devine sinonim cu luxul italian, cu o estetică sofisticată și o identitate vizuală distinctă, marcată de logo-ul dublu G și de imprimeurile ecvestre.
Dar odată cu expansiunea vine și tensiunea. În anii ’70 și ’80, familia Gucci este măcinată de conflicte interne, rivalități între frați și lupte pentru controlul companiei. Aldo, figura dominantă, este acuzat de evaziune fiscală și încarcerat, iar Maurizio Gucci, fiul lui Rodolfo, preia conducerea companiei într-un climat tensionat. Maurizio încearcă să modernizeze brandul, dar deciziile sale financiare controversate și izolarea față de ceilalți membri ai familiei duc la pierderea controlului asupra companiei. În 1993, Maurizio vinde ultimele acțiuni, iar Gucci nu mai aparține familiei.
Tragedia atinge apogeul în 1995, când Maurizio este asasinat în Milano, în plină zi, la ordinul fostei sale soții, Patrizia Reggiani, într-un caz care șochează opinia publică și devine subiectul filmului House of Gucci. Procesul care urmează dezvăluie o lume de gelozii, trădări și decadență, în care luxul și disperarea se împletesc într-un tablou tulburător.
După această perioadă întunecată, Gucci renaște sub conducerea unor directori creativi vizionari. Tom Ford, în anii ’90, transformă brandul într-un simbol al erotismului sofisticat și al modernității. Mai târziu, Alessandro Michele aduce o estetică eclectică, barocă și poetică, care cucerește o nouă generație. Astăzi, Gucci este parte din grupul Kering și rămâne unul dintre cele mai influente branduri de modă din lume.
Povestea familiei Gucci este, în esență, o tragedie modernă cu accente shakespeariene – o dinastie care a creat un imperiu al luxului, dar care s-a destrămat sub greutatea propriilor ambiții. Este o lecție despre geniu, stil, putere și fragilitatea relațiilor umane în fața succesului.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Porumbița Fructiferă cu Coroană de Trandafir, cunoscută științific sub numele de Ptilinopus regina, este una dintre cele mai spectaculoase specii de porumbei din lume, datorită penajului său vibrant și comportamentului său fascinant. Această pasăre exotică, aparținând familiei Columbidae, este originară din regiunile tropicale și subtropicale din Australia, Indonezia și Papua Noua Guinee, unde trăiește în păduri tropicale umede, mangrove și zonele împădurite de coastă.
Caracteristici fizice
Porumbița Fructiferă cu Coroană de Trandafir se remarcă prin culorile sale impresionante. Masculii au un penaj dominat de nuanțe de roz-purpuriu pe cap, piept și gât, care le-a adus denumirea de „coroană de trandafir”. Spatele și aripile sunt de un verde smarald, iar coada prezintă accente de galben și gri. Femelele, deși mai puțin strălucitoare, au un penaj elegant, cu tonuri de verde și gri, care le ajută să se camufleze în vegetația densă. Ambele sexe au ochii de un căprui cald și ciocul mic, de un gri discret. Această specie atinge o lungime de aproximativ 22-24 cm și are o greutate redusă, specifică porumbeilor fructiferi.
Habitat și distribuție
Această pasăre populează pădurile tropicale și zonele de coastă din nord-estul Australiei, Insulele Moluce și Papua Noua Guinee. Preferă pădurile dense, dar poate fi întâlnită și în zonele de tranziție, cum ar fi marginile pădurilor sau grădinile tropicale bogate în fructe. Adaptabilitatea sa la diverse medii îi permite să prospere în habitate variate, atâta timp cât există o sursă bogată de fructe, principala sa hrană.
Comportament și dietă
Porumbița Fructiferă cu Coroană de Trandafir este o specie frugivoră, hrănindu-se aproape exclusiv cu fructe mici, cum ar fi smochinele, fructele de pădure și alte fructe tropicale. Joacă un rol esențial în ecosistem, contribuind la dispersarea semințelor și regenerarea pădurilor. Spre deosebire de alte specii de porumbei, această pasăre este mai degrabă solitară sau trăiește în perechi, fiind rar observată în grupuri mari.
Zborul său este rapid și agil, permițându-i să navigheze cu ușurință printre copacii denși. De asemenea, este cunoscută pentru vocalizările sale blânde, un sunet melorios care seamănă cu un „coo” moale, folosit pentru comunicare și atragerea partenerilor.
Reproducere
Sezonul de reproducere al porumbiței fructifere variază în funcție de regiune, dar este adesea influențat de abundența fructelor. Cuibul, construit din crenguțe și frunze, este plasat în copaci, la înălțimi moderate. Femela depune un singur ou alb, pe care ambii părinți îl clocesc timp de aproximativ 16-18 zile. Puii sunt hrăniți cu „lapte de gușă”, o substanță nutritivă secretată de părinți, și devin independenți la câteva săptămâni după eclozare.
Conservare și amenințări
Deși nu este considerată o specie pe cale de dispariție, porumbița fructiferă cu coroană de trandafir se confruntă cu amenințări din cauza defrișărilor și pierderii habitatului în unele regiuni. Conservarea pădurilor tropicale este crucială pentru supraviețuirea sa, deoarece depinde de copacii fructiferi pentru hrană și cuibărit. În prezent, este clasificată ca specie cu risc scăzut pe lista IUCN, dar monitorizarea continuă este necesară pentru a preveni declinul populației.
Curiozități
-
Numele „coroană de trandafir” provine de la penajul roz al masculilor, care seamănă cu petalele delicate ale unui trandafir.
-
Spre deosebire de porumbeii obișnuiți din orașe, această specie evită zonele urbane și preferă mediile sălbatice, neatinse de om.
-
Datorită culorilor sale, este adesea considerată una dintre cele mai frumoase păsări din lume, fiind o atracție pentru ornitologi și iubitorii de natură.
Porumbița Fructiferă cu Coroană de Trandafir este o adevărată bijuterie a naturii, combinând frumusețea estetică cu un rol ecologic vital. Prin culorile sale vibrante și comportamentul său grațios, această pasăre continuă să fascineze și să inspire eforturile de conservare a habitatelor tropicale. Protejarea pădurilor și a biodiversității este esențială pentru ca această specie să continue să încânte generațiile viitoare.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
În inima munților Anzi, unde aerul umed al pădurilor montane șoptește secrete străvechi, trăiește o pasăre care pare ieșită dintr-un vis tropical: Green-and-black Fruiteater (Pipreola riefferii). Această specie din familia Cotingidae, cunoscută și sub numele de cotinga verde-neagră, este un adevărat ambasador al biodiversității sud-americane. Cu o prezență discretă, dar captivantă, ea populează regiunile înalte din Columbia, Ecuador, Peru și Venezuela, la altitudini între 1.500 și 2.700 de metri.
Imaginează-ți un mascul splendid: corpul superior acoperit de un verde-oliv vibrant, care se transformă brusc în negru intens pe spate, aripioare și coadă, creând un contrast dramatic ce o face să pară o operă de artă naturală. Femela, mai discretă, este aproape integral verde, cu nuanțe subtile care se potrivesc perfect cu frunzișul dens al pădurilor. Ambele sexe împărtășesc un cioc roșu aprins și picioare de aceeași culoare, iar ochii lor închiși adaugă un aer misterios. Cu o lungime de circa 18-20 cm, această pasăre este suficient de mică încât să se strecoare nevăzută prin coronamentul copacilor, dar suficient de striking încât să atragă privirile oricărui observator norocos.
Habitatul său preferat sunt pădurile montane umede, subtropicale sau tropicale, adesea la marginea pădurilor sau în zonele de succesiune secundară, unde vegetația secundară oferă un echilibru perfect între adăpost și hrană. Aici, Green-and-black Fruiteater se comportă ca un paznic tăcut: stă nemișcat pe crengi în straturile medii ale copacilor, urmărind cu atenție stoluri mixte de păsări. Dieta sa este simplă, dar esențială pentru ecosistem – se bazează aproape exclusiv pe fructe, contribuind la dispersia semințelor și menținerea sănătății pădurilor. Vocile sale, un țipăt ascuțit și repetitiv, răsună ocazional prin ceață, anunțând prezența sa fără a dezvălui locația exactă.
Din păcate, această frumusețe andină nu este imună la amenințări. Deși populația sa este considerată stabilă și nu este clasificată ca specie amenințată, dependența sa ridicată de pădurile intacte o face vulnerabilă la defrișări. În ultimii ani, acoperirea arborilor din aria sa de distribuție a scăzut cu aproximativ 2,2%, subliniind importanța conservării acestor ecosisteme fragile. Proiecte de protecție în Parcurile Naționale din Anzi oferă speranță, permițând observatorilor de păsări să admire această specie în sălbăticie, fără a o deranja.
Green-and-black Fruiteater nu este doar o pasăre; este un simbol al echilibrului natural, amintindu-ne cât de prețioase sunt aceste colțuri de lume unde verdele se împletește cu negrul în armonie perfectă. Dacă visezi la o aventură în inima Andilor, ține ochii pe crengi – s-ar putea să zărești o umbră verde care îți va schimba perspectiva asupra naturii.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Pasajul Lehliu Gară a rămas în gară! PNRR-ul pleacă fără el!
„Mi-e rușine de acest meci!” – Mircea Ștefan, antrenorul Dunării Călărași, după umilința cu 1-5 în fața Gloriei Băneasa: „Unii jucători nu înțeleg la ce club au venit!”
Dezastru pe teren propriu: Dunărea Călărași, umilită de Gloria Băneasa cu 5-1!
Un călărășean a descoperit că pe adresa sa figurau șase persoane necunoscute: «Am fost obligat să plătesc taxe nedrepte»
VIDEO. PRIMELE DECLARAȚII ALE VICTIMELOR CONFLICTULUI VIOLENT DIN UNIREA: „AM FOST PUȘI LA PĂMÂNT, LOVIȚI ȘI AMENINȚAȚI CU PISTOLUL”
