Balenele albastre, cele mai mari mamifere de pe Pământ, sunt cunoscute pentru cântecele lor complexe, care răsună pe distanțe de kilometri în oceane. Aceste vocalizări, formate din gemete, clicuri și fluierături, sunt esențiale pentru comunicare, împerechere și semnalarea surselor de hrană. Însă, în ultimii ani, cercetătorii au observat un fenomen îngrijorător: balenele albastre cântă din ce în ce mai puțin, iar această tăcere ridică semne de întrebare cu privire la sănătatea ecosistemelor marine.

Un mister dezvăluit de cercetări recente

Studiile efectuate între 2015 și 2025, în zone precum South Taranaki Bight din Noua Zeelandă și Ecosistemul Curentului California, au arătat o scădere semnificativă a vocalizărilor balenelor albastre, în special a celor legate de hrănire (D-calls) și împerechere. Cercetătorii de la Monterey Bay Aquarium Research Institute și Marine Mammal Institute al Oregon State University au utilizat hidrofoane subacvatice pentru a înregistra aceste sunete și au descoperit că perioadele de liniște coincid cu reducerea surselor de hrană, în special a krill-ului, principala sursă de hrană a balenelor albastre.

Impactul schimbărilor climatice

Principala cauză a acestei tăceri pare a fi încălzirea globală. Valurile extreme de căldură marină, din ce în ce mai frecvente, au dus la dispariția sau dispersarea krill-ului, micile crustacee de care depind balenele albastre. În absența hranei, balenele își reduc vocalizările legate de hrănire, deoarece nu mai au ce să semnaleze. De asemenea, lipsa hranei afectează și activitatea de reproducere, cântecele asociate împerecherii fiind mai rare în perioadele de penurie. Studiile au arătat că, în anii cu valuri de căldură, precum 2015-2016, cântecele balenelor albastre au scăzut dramatic, în timp ce în anii cu hrană mai abundentă, vocalizările au revenit parțial.

Vulnerabilitatea balenelor albastre

Spre deosebire de alte specii, cum ar fi balenele cu cocoașă, care sunt mai adaptabile în alegerea hranei, balenele albastre au o dietă strictă bazată pe krill, ceea ce le face mai vulnerabile la schimbările din mediu. Cercetătorul John Ryan, de la Monterey Bay Aquarium Research Institute, a subliniat că strategia lor de hrănire mai puțin flexibilă, combinată cu o populație mai mică, amplifică impactul scăderii resurselor de hrană. În plus, zgomotul generat de activitățile umane, cum ar fi traficul maritim, interferează cu capacitatea balenelor de a comunica, limitându-le comunicarea la adâncimi de maximum 100 de metri.

Advertisement

Un avertisment pentru viitor

Tăcerea balenelor albastre este mai mult decât un fenomen curios – este un semnal de alarmă privind starea oceanelor. Schimbările climatice, poluarea fonică și reducerea resurselor de hrană amenință nu doar balenele, ci întregul ecosistem marin. Cercetătorii îndeamnă la reglementări mai stricte pentru reducerea zgomotului subacvatic și la măsuri urgente pentru combaterea încălzirii globale. „Când balenele nu mai cântă, e ca și cum oceanul își pierde vocea”, a declarat Dawn Barlow, cercetătoare la Oregon State University.

Conservarea balenelor albastre necesită eforturi globale. Reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, protejarea zonelor de hrănire ale balenelor și limitarea zgomotului generat de nave sunt pași esențiali pentru a asigura supraviețuirea acestor giganți ai mării.

În august 1971, celebrul ansamblu arhitectonic Stonehenge, situat pe câmpia Salisbury din Anglia, a fost scena unui eveniment misterios și inexplicabil. La acea vreme, situl nu era încă protejat de activitățile turiștilor, ceea ce permitea accesul liber.

Într-o noapte liniștită, un grup de tineri hippy a decis să-și instaleze corturile chiar în centrul cercului de pietre, transformând locul într-un loc de petrecere neconvențională. Au aprins un foc, au consumat droguri și alcool, și au început să cânte sub cerul liber. Distracția lor a fost întreruptă brusc în jurul orei 2 dimineața, când o serie de tunete puternice au răsunat peste câmpie, urmate de o liniște neobișnuit de profundă.

Doi martori, un fermier local și un polițist aflat în patrulare, au raportat că au văzut fulgere care au lovit direct incinta Stonehenge, aprinzând chiar un copac din apropiere. Alarmați de strigătele tinerilor, cei doi s-au grăbit spre sit pentru a oferi ajutor. Ajunși acolo, au fost șocați să descopere că nu mai era nimeni: corturile rămăseseră intacte, focul mocnea încă, dar toți petrecăreții dispăruseră fără urmă. Anchetele ulterioare, inclusiv căutări amănunțite ale poliției și arii extinse din jur, nu au găsit nicio pistă privind soarta grupului. Cazul rămâne unul dintre cele mai stranii mistere asociate cu Stonehenge.

Advertisement

Prigoria cu creastă de aur, cunoscută științific sub denumirea de Momotus momota, este o pasăre fascinantă din familia Momotidae, renumită pentru coloritul său vibrant și comportamentul unic. Această specie, numită și motmot cu creastă aurie, se remarcă prin penajul său spectaculos, care combină nuanțe de verde smarald, albastru turcoaz și accente aurii, în special în zona capului, unde o creastă distinctivă îi încadrează aspectul regal. Coada sa lungă, cu pene în formă de rachetă, este o altă trăsătură emblematică, pe care pasărea o mișcă ritmic, ca un pendul, pentru a comunica sau a atrage atenția.

Habitat și răspândire

Prigoria cu creastă de aur este nativă în pădurile tropicale și subtropicale din America Centrală și de Sud, fiind întâlnită din Mexic până în nordul Argentinei. Preferă zonele umede, cu vegetație densă, dar poate fi observată și în păduri secundare sau la marginea plantațiilor. Cuibărește în galerii săpate în malurile râurilor sau în sol, unde femela depune între 3 și 5 ouă.

Comportament și hrană

Aceste păsări sunt cunoscute pentru natura lor solitară sau de cuplu, fiind mai degrabă discrete. Se hrănesc cu insecte, fructe mici și, ocazional, vertebrate mici, precum șopârle. Prigoria cu creastă de aur este un vânător abil, care își pândește prada de pe o creangă, lansându-se rapid pentru a o captura cu ciocul său ascuțit.

Un aspect interesant este ritualul de curățare a penelor cozii: prigoria își taie singură porțiuni din penele cozii pentru a crea forma caracteristică de rachetă, un comportament care rămâne un mister pentru ornitologi, dar care este asociat cu atragerea partenerilor sau marcarea teritoriului.

Advertisement

Conservare

Deși nu este considerată o specie pe cale de dispariție, prigoria cu creastă de aur se confruntă cu amenințări din cauza defrișărilor și pierderii habitatului. Eforturile de conservare a pădurilor tropicale sunt esențiale pentru protejarea acestei specii și a altor viețuitoare din ecosistemele sale.

Curiozități

• Numele „motmot” provine din sunetul distinct pe care îl produce, asemănător unui „mot-mot”.
• În unele culturi indigene, prigoria este considerată un simbol al frumuseții și al armoniei cu natura.
• Are un zbor rapid, dar preferă să stea nemișcată timp îndelungat, observând mediul înconjurător.

Prigoria cu creastă de aur rămâne una dintre cele mai captivante păsări ale tropicelor, combinând eleganța estetică cu comportamente fascinante, care continuă să inspire atât iubitorii de natură, cât și cercetătorii.