În anul 1864, într-un colț uitat al Moldovei, se naște un băiat pe nume Nicolae Rujinschi, dintr-o familie modestă, dar cu sânge de luptători în vene. Timpurile erau grele – Imperiul Otoman încă mai arunca umbre lungi peste Țările Române, iar visul de unire părea un ecou îndepărtat. Tânărul Nicolae, cu o minte ascuțită și un trup vânjos, nu se lasă prins în plasa vieții obișnuite. La doar 18 ani, pășește pragul Școlii Militare de Ofițeri din Botoșani, absolvind în 1888 cu gradul de sublocotenent. De aici începe urcușul său fulgerător: de la plutonier la căpitan, apoi maior și locotenent-colonel, ocupând posturi cheie în infanterie. El predă topografie militară, scrie manuale care devin biblii pentru generații de ofițeri – „Curs de topografie neregulată sau de campanie” (1901) și „Elemente de topografie de campanie” – și devine un pilon al armatei române moderne.

Dar destinul adevărat al lui Nicolae Rujinschi se dezlănțuie odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, în august 1916. Țara noastră, flancată de dușmani pe trei fronturi, declară război Austro-Ungariei, visând la Transilvania promisă. Rujinschi, acum colonel, preia comanda Regimentului 15 Infanterie, o unitate de elită forjată în lupte anterioare. Campania din Dobrogea devine prima sa bătălie de foc: germanii și turcii, conduși de generalul german Mackensen, năvălesc ca un tăvălug, copleșind liniile românești la Turtucaia și Flămânzi. Rujinschi, cu un calm de fier, își reorganizează trupele sub ploaie de obuze. El nu e genul de comandant care dă ordine din spatele liniei; e un vânător, un strateg care știe că hărțile nu câștigă războaie, ci oamenii cu pușca în mână.

Vara lui 1916 aduce una dintre cele mai negre pagini: bătălia de la Arabagi-Hârja, în inima Câmpiei Bunești, unde forțele inamice – superioare numeric și în armament – zdrobesc flancul românesc. Regimentul lui Rujinschi e prins în menghina: gloanțele vuiesc ca un roi de viespi furioase, pământul se cutremură sub explozii, iar camarazii cad unul câte unul, lăsând în urmă un câmp de sânge și fum. Inamicul avansează, cucerind poziții după poziții, și pare că retragerea e singura opțiune. Dar Nicolae Rujinschi, acest fiu al neamului cu ochi de vultur, nu acceptă înfrângerea. El strânge supraviețuitorii – un pumn de soldați epuizați, cu fețe înnegrite de pulbere și suflete încercate de disperare. „Băieți, nu-i lăsăm să ne ia țara!”, le strigă, vocea sa răsunând mai tare decât tunetul artileriei.

Și atunci se naște legenda „Carabinei”. Rujinschi, abandonând haina de comandant pentru armura unui simplu infanterist, prinde carabina – pușca sa veche, dar sigură, moștenire din vremuri de pace – și se aruncă în fruntea contraatacului. Cu arma la umăr, el deschide focul primul, lovind inamicul ca un trăsnet. Soldații, văzându-l pe colonelul lor nu ca pe un superior distant, ci ca pe un frate de arme, se ridică precum o furtună. Alergă alături de el prin tranșeele noroioase, respingând valul german cu baionete și grenade. Contraatacul devine o explozie de curaj: inamicul, surprins de această furie neașteptată, se clatină și se retrage, lăsând în urmă sute de morți și prizonieri. Arabagi-Hârja, de la groapă a morții, devine simbol al rezistenței românești. Rujinschi nu luptă pentru glorie; luptă pentru pământul sfânt al Dobrogei, pentru frații săi căzuți și pentru un vis mai mare: unirea neamului.

Advertisement

Campania continuă sălbatic: Transilvania, Văile Slănicului, Pasul Oituz – Rujinschi avansează la comanda Brigăzii 39 Infanterie, apoi a celei de-a 38-a, transformând unități zdrențuite în ziduri de oțel. În 1917, promovat general de divizie, el devine unul dintre stâlpii armatei reorganizate sub regele Ferdinand. Vitejia sa nu rămâne nerăsplătită: pe 30 decembrie 1917, Regele semnează Înaltul Decret nr. 1630, acordându-i Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a. Motivarea e simplă și cutremurătoare: „Pentru vitejia și avântul remarcabil cu care a condus Brigada în luptele din Dobrogea, Transilvania, Văile Slănicului și Oituzului, în 1916. În luptele de la Arabagi și Hârja, fiind copleșit de forțele superioare ale inamicului, s-a pus în fruntea luptătorilor ce a putut să adune dimprejur și cu carabina în mână a contraatacat pe inamic respingându-l.” De aici vine porecla „Carabină” – nu o armă oarecare, ci simbolul unui lider care nu cere sacrificiu, ci îl împărtășește.

După război, generalul Rujinschi continuă să servească patria: comandă divizii, predă la academii, devine un mentor pentru tinerii ofițeri. Se retrage în liniște, dar cu pieptul plin de decorații, murind în 1946 la București, la 82 de ani, lăsând în urmă o moștenire de curaj pur. Astăzi, numele său răsune la Memorialul Nicolae Rujinschi, un omagiu sportiv, dar mai ales militar, pentru un erou care a arătat că marea vitejie nu stă în ranguri, ci în gestul unui om cu carabina în mână, în fața morții.

În inima munților din Africa central-nordică, unde cețurile dimineții învăluie crestele verzi și sunetele pădurii răsună ca o simfonie secretă, trăiește o pasăre care pare ieșită dintr-un vis colorat: Bushshrike-ul lui Doherty (Telophorus dohertyi). Această specie enigmatică, aparținând familiei Malaconotidae, este un maestru al discreției, un artist al umbrelor care preferă să șoptească în loc să cânte tare. Numele său evocă moștenirea unui explorator american, William Doherty, care a descoperit această minune în 1901, iar de atunci, ea a rămas un simbol al fragilității naturii sălbatice.

Imaginează-ți o pasăre de mărime medie, asemănătoare unei vrăbii mai robuste, cu o lungime de aproximativ 20 de centimetri și o greutate de 40-50 de grame. Penajul său este o explozie de culori vii, dar subtilă: un cap cu o coroană roșie-strălucitoare, ca o căciulă de foc în lumina filtrată prin frunze, înconjurat de un guler negru elegant; obrajii galbeni-aurii, ochi mari și expresivi, iar spatele și aripile în nuanțe de verde-oliv care se topesc perfect în vegetație. Pieptul și abdomenul sunt de un galben pal, iar coada lungă, cu vârfuri albe, adaugă un aer de grație misterioasă. Masculii și femelele sunt aproape identice, fără diferențe vizibile, ceea ce le permite să formeze cupluri discrete, loiale, în cuiburile lor ascunse.

Acest bushshrike este un nomad al umbrei, adaptat la altitudini de 1.500-3.000 de metri, în păduri montane dense din Rwanda, Burundi, vestul Ugandei, estul Republicii Democrate Congo și vestul Kenyei. Aici, în labirintul de ferigi, viță-de-vie și arbori înalți, el se strecoară prin tufișuri, vânând insecte, melci, păianjeni și chiar fructe ocazionale. Este un vânător răbdător: stă nemișcat, ascultând, apoi atacă precis fulgerător, folosindu-și ciocul puternic pentru a sfâșia prada. Deși solitar sau în grupuri mici, uneori se alătură grupurilor mixte de păsări, profitând de protecția colectivă, dar întotdeauna rămânând în fundal, evitând privirile indiscrete.

Ceea ce îl face cu adevărat memorabil este vocea sa – nu un cânt strident, ci un fluierat clar, melodic, ca un apel teritorial care răsună prin pădure în orice lună a anului. “Piu-piu-tuii” sau variații armonioase, uneori în duet cu partenerul, servesc nu doar la apărarea teritoriului, ci și la curtare. Observațiile rare arată confruntări cu alte specii, precum black boubou, dar în general, Doherty’s Bushshrike evită conflictele, preferând diplomația sunetelor. Reproducerea sa rămâne un mister parțial: cuiburile, construite din crengi și mușchi, sunt ascunse în desișuri joase, iar ouăle, probabil 2-3 la număr, eclozează după o incubație de circa 14 zile. Puii, hrăniți cu insecte moi, cresc rapid, dar supraviețuirea lor depinde de integritatea habitatului.

Advertisement

Din păcate, acest bijuteriu al biodiversității este vulnerabil. Defrișările, agricultura extinsă și schimbările climatice amenință pădurile sale natale, reducând populațiile estimate la sub 10.000 de indivizi maturi. Clasificat ca “Vulnerabil” pe Lista Roșie IUCN, el ne amintește de urgența conservării – proiecte în Parcul Național Virunga sau Rezervația Nyungwe oferă speranță, dar acțiunea globală este esențială.

Bushshrike-ul lui Doherty nu este doar o pasăre; este o poezie vie a Africii, un strigăt mut pentru echilibrul naturii. Următoarea dată când auzi un fluierat fantomatic în munți, oprește-te și ascultă – ar putea fi el, păzitorul secretelor verzi.

În adâncul junglei amazoniene, unde umbrele copacilor ascund secrete străvechi, a trăit timp de 26 de ani un om care a sfidat lumea modernă. Supranumit „Omul Găurii”, el a fost ultimul supraviețuitor al unui trib necontactat, a cărui existență a rămas învăluită în mister. Singur, tăcut și invizibil, și-a croit o viață în izolare, departe de zgomotul civilizației. Gropile adânci și enigmatice pe care le săpa în colibele sale au dat naștere poreclei sale – structuri despre care se crede că serveau pentru vânătoare, apărare sau, poate, un ritual cunoscut doar de el.

Descoperit în 1996 de autoritățile braziliene, Omul Găurii a devenit un simbol al rezistenței umane. Monitorizat de la distanță de FUNAI, agenția pentru protecția indigenilor din Brazilia, el a evitat orice contact, apărându-și teritoriul cu arcul și săgețile. Supraviețuia cu ce-i oferea jungla: fructe sălbatice, animale vânate și cunoștințe transmise, probabil, de tribul său dispărut. Acesta, ca multe alte popoare indigene, a fost probabil victima defrișărilor masive și a violenței coloniștilor.

În 2022, povestea sa s-a încheiat tragic, când a fost găsit decedat în coliba sa. Moartea sa nu a însemnat doar pierderea unui om, ci și stingerea definitivă a unei culturi unice, al cărei ultim ecou a fost acest supraviețuitor solitar. Omul Găurii rămâne o enigmă, o mărturie a fragilității și forței spiritului uman.

Advertisement