„Hamnet” este unul dintre acele romane rare care reușesc să transforme o frântură de istorie într-o experiență profund umană. Maggie O’Farrell pornește de la un fapt real – moartea fiului lui Shakespeare, Hamnet, la doar unsprezece ani – și construiește în jurul lui o poveste tulburătoare despre familie, fragilitate și puterea devastatoare a durerii. Deși scriitoarea nu îl numește niciodată direct pe Shakespeare, romanul respiră în permanență prezența lui, ca o umbră care modelează destinele celor din jur.
Cartea se remarcă prin modul în care împletește două planuri temporale: copilăria și adolescența lui Agnes (soția lui Shakespeare, prezentată într-o lumină complet diferită de imaginea tradițională) și perioada în care familia lor se confruntă cu boala și moartea lui Hamnet. O’Farrell reușește să redea cu o sensibilitate extraordinară lumea rurală a secolului al XVI‑lea, cu ritmurile ei lente, cu superstițiile și micile ritualuri ale vieții cotidiene.
Agnes este, fără îndoială, centrul emoțional al romanului. Portretul ei este fascinant: o femeie intuitivă, legată de natură, capabilă să citească oamenii dintr-o singură privire, dar și vulnerabilă în fața pierderii. Relația ei cu soțul, construită din gesturi mici, tăceri și absențe, devine una dintre cele mai frumoase povești de iubire din literatura contemporană. O’Farrell nu idealizează nimic, dar nici nu judecă; ea observă cu o delicatețe aproape poetică felul în care doi oameni încearcă să rămână împreună în ciuda distanței, a responsabilităților și a durerii.
Moartea lui Hamnet, momentul central al romanului, este descrisă cu o forță emoțională care nu cade niciodată în melodramă. Autoarea surprinde cu acuratețe felul în care o familie se destramă și se reconstruiește în urma unei tragedii. Fiecare personaj trăiește pierderea în felul său, iar romanul devine o meditație asupra modului în care arta poate transforma durerea în ceva care dăinuie.
Unul dintre cele mai impresionante aspecte ale cărții este felul în care O’Farrell sugerează legătura dintre moartea copilului și nașterea piesei Hamlet. Fără să explice direct, romanul lasă să se înțeleagă că arta devine pentru tată un mod de a păstra vie memoria fiului. Este o interpretare literară, nu o pretenție istorică, dar tocmai această libertate creativă face romanul atât de puternic.
Stilul autoarei este fluid, poetic, plin de imagini senzoriale. Fiecare pagină pare să pulseze de viață, chiar și atunci când descrie suferința. Atmosfera este densă, iar detaliile – de la mirosul plantelor medicinale până la zgomotele pieței – creează o lume în care cititorul se scufundă complet.
În ansamblu, „Hamnet” este un roman profund emoționant, care vorbește despre iubire, pierdere și rezistență. Este o carte care rămâne cu tine mult timp după ce ai închis-o, nu doar pentru povestea ei, ci și pentru felul în care reușește să dea glas unei tăceri istorice: durerea unei familii care a pierdut un copil și felul în care această durere a schimbat, poate, pentru totdeauna, istoria teatrului.
