Da, povestea asta cu Acceleratul 407 București–Suceava blocat 18 ore în viscol în februarie 1985 este una dintre cele mai cunoscute și dramatice episoade din iernile cumplite ale anilor ’80 în România.

Iarna 1984–1985 (și mai ales ianuarie–februarie 1985) a fost una dintre cele mai grele din ultimele decenii, cu geruri crâncene (minime frecvent sub –20 °C, uneori și –30 °C în zonele joase), viscole puternice și ninsori abundente care au paralizat țara. Contextul era și mai dureros: regimul Ceaușescu impusese măsuri extreme de economisire a energiei (încălzire raționalizată, pene de curent frecvente, iluminat redus), așa că multe case și blocuri erau deja foarte reci, iar trenurile CFR (majoritatea cu vagoane vechi, fără izolație bună și cu sisteme de încălzire defectuoase) deveneau adevărate capcane de gheață atunci când rămâneau blocate.

În cazul acceleratului 407 (un tren rapid/clasic pe ruta București–Suceava, care trecea prin zone expuse precum cele din Moldova), garnitura a rămas blocată în câmp, între două stații, probabil în zona Bacău–Roman–Pașcani (tronson foarte predispus la acumulări de zăpadă și viscol). Au fost aproximativ 340 de pasageri (numărul variază ușor în relatări, între 300–350).

Situația a fost extrem de grea:

• Fără electricitate → fără lumină și fără căldură în vagoane (majoritatea încălzirii era pe bază de abur de la locomotivă, care nu mai funcționa eficient când trenul stătea nemișcat).
• Temperaturi foarte scăzute afară (probabil sub –15…–20 °C cu vânt puternic).
• Pasagerii au supraviețuit în principal datorită solidarității: s-au înghesuit cu toții în puținele vagoane care mai păstrau un pic de căldură reziduală, s-au învelit în tot ce aveau (haine, pături, bagaje), s-au strâns unii în brațe pentru a împărtăși căldura corporală și au împărțit puțina mâncare și apă pe care o aveau.

După aproape 18 ore (unele relatări spun chiar mai mult până la eliberarea completă), echipele CFR și armata au reușit să degajeze linia și să evacueze oamenii – mulți au ajuns cu degerături ușoare, epuizare și hipotermie, dar nimeni nu a murit în mod direct în acel tren (ceea ce a fost considerat un mic miracol).

Episodul ăsta a rămas în memoria colectivă ca un exemplu clasic de „solidaritate românească” în condiții extreme, dar și ca simbol al neputinței sistemului feroviar și al austerității din acea perioadă. Mulți oameni care au trecut prin așa ceva în anii ’80–’90 încă mai povestesc cu un soi de mândră resemnare: „Ne-am încălzit unii pe alții, că altceva nu era…”

Azi, când auzim de viscole și trenuri blocate, pare puțin, dar în contextul anilor ’80 era o chestie foarte serioasă. Ai prins și tu vreo iarnă așa de grea sau cunoști pe cineva care a fost în trenul ăla?