Radu Mărculescu, ofițer de aviație român, a fost arestat în 1950 sub acuzația absurdă de spionaj în favoarea americanilor și condamnat la 10 ani de lagăr în Uniunea Sovietică. Cartea sa, „Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică”, apărută în 1994, nu este doar o cronică a suferinței fizice și morale îndurate în închisorile din Chișinău, Vorkuta și alte locuri de deportare, ci și un extraordinar document al rezistenței sufletești.

Autorul povestește cu o claritate aproape chirurgicală umilințele, bătăile, foamea cumplită și munca silnică la minus 50 de grade, dar nu se oprește la descrierea grozăviilor. Ceea ce face această carte cu adevărat valoroasă este accentul pus pe „iluminări” – momentele de har în mijlocul iadului. Mărculescu mărturisește cum, în cel mai întunecat moment al detenției, a trăit o experiență mistică profundă care i-a schimbat definitiv viața interioară și l-a întărit în credința creștină. Aceste pagini despre rugăciune, despre solidaritatea dintre deținuți și despre sensul suferinței sunt scrise cu o simplitate copleșitoare și cu o autentică trăire duhovnicească.

Stilul este sobru, fără patetism ieftin, fără răzbunare. Autorul nu urăște poporul rus, ci condamnă cu tărie sistemul comunist care a distrus milioane de vieți – atât ale deținuților, cât și ale torționarilor înșiși. Capitolele despre întoarcerea în țară, despre reabilitarea formală și despre dificultatea de a vorbi deschis într-o Românie încă sub regimul ceaușist adaugă un strat suplimentar de dramă și autenticitate.

„Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică” rămâne una dintre cele mai puternice mărturii românești despre Gulag, alături de cărțile lui Nicolae Steinhardt sau Lentul Ivanescu. Este o lectură care doare, dar care înalță. O carte pe care orice român ar trebui să o citească măcar o dată, nu doar pentru a înțelege ce a însemnat comunismul, ci și pentru a descoperi că, în mijlocul celei mai crunte încercări, omul poate găsi lumină.

Advertisement

Roger Brown are totul aparent sub control: este cel mai căutat „vânător de capete” din Norvegia, bărbat chipeș, căsătorit cu o femeie superbă, trăiește într-o vilă de vis și poartă costume care costă cât salariul anual al unui profesor. Dar în spatele zâmbetului perfect se ascunde o frică teribilă – frica de a nu fi suficient, de a pierde femeia pe care o iubește, de a fi descoperit ca un impostor. Pentru a-și hrăni orgoliul și a menține fațada, Roger are un hobby secret: fură tablouri de valoare din casele candidaților pe care îi intervievează.

Totul se prăbușește în clipa în care îl întâlnește pe Clas Greve – olandez de origine, fost mercenar, posesor al unui Rubens pierdut și, mai ales, candidatul ideal pentru funcția de director la cea mai mare firmă de tehnologie din țară. Din acel moment, Roger intră într-o spirală dementă în care nimic nu mai e ce pare: nici soția, nici amanta, nici poliția, nici el însuși.

Jo Nesbø reușește un tur de forță rar întâlnit: pornește ca un roman psihologic despre nesiguranță masculină și lăcomie, apoi se transformă treptat într-un thriller de urmărire brutal, iar spre final devine un coșmar aproape horror, cu scene care îți taie respirația (cea cu toaleta din groapa de gunoi rămâne de neuitat). Umorul negru și autoironia sunt prezente în fiecare pagină, chiar și în momentele cele mai sângeroase – iar asta face cartea deopotrivă amuzantă și terifiantă.

Personajul lui Roger Brown este o capodoperă de construcție: detestabil și adorabil în același timp, mincinos patologic, dar și incredibil de inteligent și de inventiv când e cu spatele la zid. Cititorul oscilează permanent între dorința de a-l lovi și nevoia de a-l vedea scăpând.

Advertisement

Ritmul este necruțător, răsturnările de situație vin una după alta, iar finalul – deși complet nebun – este perfect logic în universul creat de autor. „Vânătorii de capete” nu e doar un thriller excelent executat; este și o satiră mușcătoare la adresa lumii corporatiste, a pieței de artă și a bărbaților care cred că pot cumpăra totul cu bani sau cu minciuni.

Dacă îți plac poveștile în care eroul coboară treaptă cu treaptă în propriul infern, dacă apreciezi umorul negru și adrenalina pură, cartea asta te va prinde din prima pagină și nu-ți va mai da drumul până la ultima propoziție. Și mult după aceea, vei privi cu alți ochi orice interviu de angajare.

Cartea Slavenkei Drakulić începe acolo unde poveștile de dragoste obișnuite se termină: cu o femeie în genunchi, plângând pe trotuarul din Paris, în timp ce bărbatul pe care îl iubește nebunește o părăsește pentru alta mai tânără. Numai că femeia aceea este Dora Maar, una dintre cele mai mari fotografe ale secolului XX, iar bărbatul este Picasso.

Romanul este scris la persoana întâi, din perspectiva Dorei, și acoperă anii 1935–1946, perioada în care ea devine muza, iubita, modelul și, treptat, victima Minotaurului. Drakulić nu inventează mare lucru – se bazează strict pe scrisori, mărturii, fotografii și tablouri reale –, dar dă glas unei femei care în istoria oficială a artei a rămas aproape mută: „femeia care plânge”.

Cititorul o însoțește pe Dora prin atelierul aglomerat din rue des Grands-Augustins, unde Picasso pictează „Guernica” având-o lângă el ca martoră și asistentă tăcută. O vede pozând zile întregi pentru portretele în care chipul ei se deformează treptat, devine strigăt, mască, monstru. Află cum dragostea ei absolută se lovește de egoismul absolut al artistului care declara fără jenă că „femeile sunt mașini de suferit”. Și, mai ales, asistă la prăbușirea lentă: Dora internată la clinica Saint-Mandé, electroșocuri, lacrimi, uitare.

Stilul Slavenkei Drakulić este curat, precis, aproape chirurgical. Nu cade în melodramă ieftină și nici nu îl demonizează gratuit pe Picasso – îl arată așa cum a fost: un geniu crud, un copil răsfățat cu putere nelimitată asupra celor care îl iubeau. În schimb, îi redă Dorei demnitatea furată de istorie: o femeie extrem de inteligentă, cultivată, talentată, care și-a sacrificat propria carieră fotografică pentru a-l sluji pe el și care, după despărțire, a ales să trăiască retrasă, pictând icoane și spunând că „după Picasso, doar Dumnezeu”.

Advertisement

„Dora și Minotaurul” nu este doar povestea unei relații toxice celebre. Este și o meditație sfâșietoare despre prețul pe care îl plătesc femeile care iubesc genii, despre cum arta se hrănește cu durere reală și despre cum o muza, odată consumată, este aruncată la gunoi. O carte care doare, dar care te face să privești diferit fiecare „Femeie plângând” de pe pereții muzeelor. Indispensabilă pentru oricine vrea să înțeleagă ce se ascunde în spatele mitului Picasso.