Recomandare de carte – „20 de ani în Siberia. Amintiri din viață” – de Anița Cudla

Anița Nandriș-Cudla, o simplă țărancă bucovineană din Mahala, avea 33 de ani, trei copii mici și o viață liniștită când, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, a fost ridicată împreună cu întreaga familie și aruncată în vagoane de vite spre Siberia. Cartea ei, „20 de ani în Siberia. Amintiri din viață”, dictată în anii ’90 și publicată postum în 1991, este una dintre puținele mărturii scrise direct de o femeie deportată din Basarabia și Bucovina de Nord.

Scrisă într-o limbă populară, curată, fără pretenții literare, tocmai de aceea cartea lovește atât de puternic. Anița nu filosofează, nu se plânge exagerat, nu înfrumusețează nimic. Povestește pur și simplu ce a văzut și ce a trăit: foamea care îi făcea pe copii să mănânce iarbă, gerul care îngheța lacrimile pe obraji, munca de la tăiat lemne până la săpat șanțuri în taiga, moartea lentă a soțului, apoi a mamei, apoi a fetiței cele mari. Și totuși, în mijlocul acestei apocalipse, femeia aceasta rămâne om întreg: își crește băieții rămași, îi învață să se roage, să nu fure, să nu urască.

Ceea ce impresionează cel mai mult este demnitatea ei neclintită. Anița nu cere milă cititorului. Vorbește cu același ton calm când povestește cum își îngropa copilul mort în pământul înghețat cu mâinile goale, ca și când spune cum a reușit să coasă o cămașă din saci de făină. Refuză să devină victimă veșnică; suferința nu i-a răpit bunătatea și nici credința.

Cartea se citește greu nu din pricina stilului, ci pentru că fiecare pagină doare. Este mărturia unei mame care a văzut cum i se spulberă familia și totuși a ales să trăiască mai departe cu capul sus. întoarcerea acasă, după 20 de ani, în 1961, nu aduce nicio consolare: casa luată, oamenii schimbați, copiii crescuți departe de ea. Și totuși, Anița Nandriș-Cudla mulțumește lui Dumnezeu că i-a mai lăsat cei doi băieți în viață.

„20 de ani în Siberia” este una dintre cele mai importante cărți românești despre deportări. Nu are rafinamentul literar al lui Steinhardt sau al lui Mărculescu, dar are o forță brută, directă, care te lasă fără respirație. Este vocea sutelor de mii de basarabeni și bucovineni care nu au mai apucat să-și spună povestea. O carte pe care o citești cu nodul în gât și o închizi cu convingerea că omul poate îndura aproape orice, dacă are credință și iubire.