Era o zi de primăvară a anului 1620, când râul Tamisa curgea liniștit prin inima Londrei, ascunzând sub oglinda apei un secret ce avea să schimbe lumea. Pe mal, lângă palatul Westminster, stătea un bărbat înalt, cu barba roșcată și ochii plini de vise: Cornelis Drebbel, olandezul venit din Alkmaar, alchimist, inginer și, mai presus de toate, visător al adâncurilor.
Regele Iacob I îl chemase. „Vreau să văd ceva ce nimeni n-a mai văzut”, îi spusese monarhul, cu vocea răgușită de tutun și curiozitate. „O barcă ce merge sub apă, ca un pește de fier.” Drebbel zâmbise. Știa că poate. Mulți ani încercase în atelierul său: tuburi de sticlă, piele de vacă unsă cu seu, lemn de stejar bine închegat. Îi luase trei încercări eșuate, dar a patra… a patra fusese perfectă.
Barca era mică, ca o luntre de pescar, dar cu un trup ciudat: coaste de lemn, acoperite cu piele groasă, unsă până strălucea. Înăuntru, două rânduri de bănci pentru 12 vâslași și un loc special, în față, pentru „căpitanul adâncurilor” – însuși Drebbel. Deasupra, șase tuburi lungi, ca niște coșuri de fum, dar goale pe dinăuntru, ieșeau din acoperișul de piele și se ridicau până la suprafață, ca niște nări de balenă.
Ziua testului venise. Soarele apunea peste Greenwich când barca fu coborâtă în apă. Vâslașii, oameni curajoși aleși dintre marinarii regelui, intrară tremurând. „Dacă nu mai ieșim?”, șopti unul. Drebbel râse blând: „Atunci vom fi primii oameni care au dormit cu peștii.”
Regele stătea pe mal, cu mantia fluturând, alături de curteni și nobili. Un murmur se ridică atunci când barca începu să se scufunde. Lent, ca o frunză care cade, dispăru sub apă. Doar cele șase tuburi rămâneau la suprafață, ca niște degete ridicate spre cer.
Înăuntru, era întuneric și umezeală. Vâslașii trăgeau de lopeți prin găuri etanșate cu cârpă unsă. Aerul era greu, dar Drebbel scoase dintr-o ladă o substanță ciudată – salpetru ars lent – și o puse într-un vas de fier. Flacăra mică, albăstruie, începu să „mănânce” aerul rău și să scoată unul proaspăt. „Magie!”, șoptiră vâslașii. „Nu magie”, spuse Drebbel, „doar știință.”
Timpul trecea. O oră. Două. Trei. Pe mal, regele își mușca buza. „S-au înecat?”, întreba un nobil. Dar atunci… tuburile începură să se miște. Barca urca. Lent, ca un vis care se trezește.
Când capacul se deschise, Drebbel ieși primul, ud, dar zâmbind. Vâslașii îl urmară, palizi, dar vii. Regele alergă spre ei. „Cât ați stat jos?”, întrebă. „Trei ore, Maiestate”, răspunse Drebbel. „Și am parcurs drumul până la Greenwich și înapoi. Sub apă. Fără să vedem soarele.”
Un vuiet se ridică. Applauze. Strigăte. Un nobil plângea. Regele îl îmbrățișă pe olandez: „Ai învins marea, omule!”
Barca lui Drebbel nu a intrat niciodată în război. A rămas o minune, o poveste spusă la focuri de tabără. Dar în adâncul ei, în lemnul acela uns cu seu, în tuburile care respirau pentru oameni, se născuse viitorul. Câteva secole mai târziu, alți oameni, în alte submarine, aveau să ducă războaie sub valuri, să exploreze abisuri, să caute comori pierdute.
Dar primul… primul a fost al lui Drebbel. Un vis olandez, împlinit pe Tamisa, într-o zi de primăvară, când omul a învățat să respire sub apă.
Vrei să fii mereu la curent cu toate știrile? Urmăreste CalarasiPress pe canalul de WhatsApp.
Abonează-te la canal
