În anul 2017, cercetătorii au făcut o descoperire remarcabilă în Filipine: un exemplar viu al celui mai mare vierme din lume, cunoscut sub numele științific Kuphus polythalamia. Această creatură fascinantă, care poate atinge o lungime de până la 1,5 metri și un diametru de aproximativ 6 centimetri, a fost găsită într-un iaz abandonat din Filipine. Deși existența sa era cunoscută de câteva sute de ani, până la acel moment nu fusese studiat un specimen viu, ceea ce face această descoperire cu adevărat unică.

Contrar numelui său, Kuphus polythalamia nu este un vierme obișnuit, ci o bivalvă din familia scoicilor, înrudită cu midiile. Acest „vierme gigant” își petrece viața într-o carapace tubulară rigidă, construită din carbonat de calciu, pe care o secretă chiar el. Trăiește scufundat în noroiul de pe fundul apelor, unde se hrănește cu sedimente marine. Carapacea sa tubulară, care îl protejează, îi conferă un aspect ciudat, asemănător unui vierme uriaș, de unde și denumirea populară.

Descoperirea a fost publicată în jurnalul științific Proceedings of the National Academy of Sciences din SUA și a atras atenția comunității științifice datorită naturii rare și enigmatice a acestei specii. Cinci exemplare vii au fost găsite, permițând cercetătorilor să studieze pentru prima dată comportamentul și biologia acestui animal misterios. Kuphus polythalamia este considerat cea mai lungă bivalvă vie cunoscută de om, reprezentând o dovadă a biodiversității uimitoare din apele Filipinelor.

Această descoperire subliniază importanța conservării ecosistemelor marine din Filipine, o țară renumită pentru bogăția sa naturală și pentru cele peste 7.000 de insule care ascund încă multe secrete ale naturii.

Advertisement

Practica legării picioarelor a apărut în China în timpul dinastiei Song (sec. X-XIII) și a devenit larg răspândită în timpul dinastiilor ulterioare, în special în rândul claselor superioare. Se crede că a început în cercurile elitei, posibil inspirată de dansatoarele de curte care își înfășurau picioarele pentru a crea o aparență delicată. Până în perioada dinastiei Ming (1368–1644) și Qing (1644–1912), practica s-a extins și la clasele de mijloc, devenind un simbol al statutului social și al frumuseții feminine.

Legarea picioarelor era strâns legată de idealurile confucianiste, care promovau obediența și rolul restrictiv al femeilor în societate. Un picior mic era considerat un semn de rafinament și disciplină, iar fetele cu picioare legate erau mai dorite pentru căsătorie, fiind percepute ca mai „valoroase“. Totuși, această practică nu era universală – femeile din clasele de jos sau din anumite grupuri etnice (cum ar fi hakka) rareori o practicau, deoarece aveau nevoie de mobilitate pentru muncă fizică.

Procesul era brutal și începea de obicei la o vârstă fragedă (4-9 ani), când oasele picioarelor erau încă flexibile. Etapele includeau:

1. Ruperea oaselor: Cele patru degete mai mici erau îndoite forțat sub talpă, rupând adesea oasele. Arcul piciorului era comprimat pentru a crea o curbură nenaturală.
2. Înfășurarea strânsă: Picioarele erau bandajate cu fâșii de pânză lungi, care se strângeau progresiv pentru a menține forma deformată. Bandajele erau schimbate frecvent, iar procesul putea dura ani.
3. Îngrijirea constantă: Fetele îndurau dureri intense, iar picioarele erau predispuse la infecții din cauza rănilor și a circulației slabe. În cazuri extreme, complicațiile (cum ar fi gangrena) duceau la amputații sau chiar deces.

Rezultatul ideal era un picior de 7-10 cm, numit „lotus de aur“. Picioarele mai lungi, de 11-13 cm („lotus de argint“), erau considerate mai puțin prestigioase. Femeile mergeau cu dificultate, deseori sprijinindu-se de pereți sau baston, ceea ce consolida imaginea lor de fragilitate și dependență.

Picioarele legate erau mai mult decât un ideal estetic; ele reflectau normele sociale și de gen ale vremii:

Advertisement

• Statut social: Familiile care își permiteau să lege picioarele fiicelor lor demonstrau că nu aveau nevoie de munca fizică a acestora.
• Atractivitate și căsătorie: Un picior mic era considerat erotic, iar pantofii brodați pentru picioarele legate erau adesea un simbol al feminității.
• Control asupra femeilor: Practica limita fizic mobilitatea femeilor, întărind ideea că locul lor era în sfera domestică.

Cu toate acestea, practica a fost și un subiect de controversă chiar în China tradițională. Unii intelectuali, în special în perioada dinastiei Qing, au criticat-o pentru cruzimea sa, dar schimbările majore au venit abia în secolul XX.

Legarea picioarelor avea consecințe devastatoare asupra sănătății:

• Deformări permanente: Oasele rupte și articulațiile deformate duceau la dureri cronice și incapacitatea de a merge normal.
• Infecții: Bandajele strânse și lipsa igienei adecvate provocau frecvent infecții, uneori fatale.
• Probleme de mobilitate: Femeile cu picioare legate aveau un echilibru precar și riscau căzături, ceea ce ducea la alte leziuni.
• Impact psihologic: Durerea constantă și izolarea socială (din cauza mobilității reduse) afectau sănătatea mentală a multor femei.

La sfârșitul secolului XIX, influențele occidentale și mișcările de reformă din China au început să conteste legarea picioarelor. Misionarii creștini și reformatorii chinezi, precum Kang Youwei, au condamnat obiceiul ca fiind barbar. În 1912, guvernul Republicii China a interzis oficial legarea picioarelor, dar tradiția a persistat în zonele rurale până la mijlocul secolului XX. Astăzi, ultimele supraviețuitoare ale acestei practici, acum foarte vârstnice, sunt considerate mărturii vii ale unei epoci trecute.

Într-un colț ascuns al Hondurasului, în micul oraș Yoro, natura își dezvăluie una dintre cele mai enigmatice fațete. În fiecare an, de obicei în lunile mai sau iunie, când cerul se dezlănțuie cu furtuni violente, ploi torențiale și fulgere care par să despice pământul, ceva cu adevărat neobișnuit se întâmplă. Dimineața, după ce furtuna se potolește, străzile, câmpurile și curțile localnicilor devin scena unui spectacol bizar: sute de pești, încă vii, sunt împrăștiați pe asfalt și prin iarba udă. Fenomenul, cunoscut sub numele de „Lluvia de Peces” sau „Ploaia de Pești”, a devenit o legendă vie în Yoro, atrăgând curiozitatea localnicilor și a oamenilor de știință deopotrivă.

Nimeni nu știe cu exactitate de unde vin acești pești. Unii spun că sunt ridicați din râurile din apropiere de trombe de apă formate în timpul furtunilor și purtați pe cer până în Yoro. Alții cred că peștii trăiesc în galerii subterane și sunt împinși la suprafață de ploile abundente. Oricare ar fi explicația, imaginea peștilor zvâcnind pe străzile unui oraș aflat la kilometri distanță de orice mare este de-a dreptul fascinantă.

Pentru comunitatea din Yoro, Ploaia de Pești nu este doar un fenomen ciudat, ci și o sărbătoare. Localnicii adună peștii, îi gătesc și împart mesele cu vecinii, transformând misterul naturii într-un moment de comuniune. În fiecare an, orașul organizează și un festival dedicat acestui fenomen, unde poveștile despre ploi miraculoase și legendele locale se împletesc cu muzica și dansul.

Deși știința nu a elucidat pe deplin misterul, Ploaia de Pești rămâne un reminder al cât de surprinzătoare și imprevizibilă poate fi natura. În Yoro, cerul nu aduce doar ploaie, ci și o poveste care continuă să uimească lumea.

Advertisement