Connect with us
Vremea în Călărași: 🌡️ 13°C | Anul XI Nr. 532

Fapt Divers

Progeria: o boală a copiilor care înfruntă timpul

Published

on

Progeria, cunoscută și ca „boala copiilor bătrâni”, este o afecțiune foarte rară care face ca un copil să pară că îmbătrânește mult mai repede decât ceilalți. Este cauzată de o schimbare neașteptată într-o genă, care apare din senin, nu pentru că ar fi moștenită de la părinți. La naștere, copiii cu progeria par perfect sănătoși, dar undeva între primul și al doilea an de viață, semnele bolii încep să se vadă. Nu cresc așa cum ar trebui, pielea lor devine subțire și ridată, își pierd părul, iar oasele lor devin mai fragile. Fața lor capătă un aspect specific, cu trăsături delicate, nas mic și vene care se văd clar sub piele. În ciuda acestor schimbări, mintea lor rămâne la fel de ageră ca a oricărui alt copil. Sunt adesea veseli, curioși și plini de energie, ceea ce îi face cu atât mai speciali pentru cei din jur.

Boala aduce multe provocări. Copiii cu progeria se confruntă cu probleme de sănătate grave, în special cu inima, care îmbătrânește mult mai repede decât ar fi normal. Din această cauză, cei mai mulți trăiesc până în jurul vârstei de 14-15 ani, deși unii ajung și în adolescența târzie. Problemele cardiace, cum ar fi vasele de sânge care se întăresc, sunt principala grijă, dar pot apărea și alte dificultăți, precum articulații rigide sau oase care se rup ușor. Totuși, acești copii nu lasă boala să le definească viața. Mulți dintre ei merg la școală, se joacă, râd și își urmează pasiunile, arătând o putere incredibilă.

Familiile copiilor cu progeria trec printr-o călătorie plină de emoții. Părinții observă mai întâi că ceva nu este în regulă când copilul lor nu crește sau începe să arate diferit. Un test genetic poate confirma că este vorba de progeria, dar vestea este mereu greu de primit. Nu există un leac pentru boală, ceea ce face situația și mai dureroasă. Totuși, doctorii pot ajuta cu tratamente care să ușureze simptomele. De exemplu, fizioterapia îi ajută pe copii să fie mai mobili, iar medicamentele pot proteja inima cât de mult posibil. Unele medicamente noi, testate în studii, încearcă să încetinească efectele bolii, dând speranțe familiilor.

Cercetarea pentru progeria a făcut pași mari în ultimii ani, datorită unor oameni dedicați și organizații precum Progeria Research Foundation. Aceste grupuri strâng fonduri, organizează studii clinice și aduc împreună familiile afectate. Fiecare descoperire, oricât de mică, este un pas înainte. De exemplu, cercetătorii au aflat că boala ne poate învăța multe despre felul în care îmbătrânim cu toții, ceea ce ar putea ajuta și alte boli legate de vârstă. În plus, poveștile copiilor cu progeria inspiră lumea întreagă. Sam Berns, un tânăr cu progeria, a devenit cunoscut după ce a vorbit într-un discurs emoționant despre cum alege să trăiască fericit, în ciuda bolii. A povestit cum iubea să cânte la tobe, să fie cu prietenii și să se bucure de viață, arătând că boala nu îi definește sufletul.

Advertisement

Pentru comunitate, copiii cu progeria sunt o lecție despre curaj și speranță. Familiile lor au nevoie de mult sprijin, nu doar emoțional, ci și financiar, pentru că tratamentele și vizitele la doctor pot fi costisitoare. Evenimente caritabile, campanii de conștientizare și donații ajută enorm. În același timp, acești copii ne amintesc să nu luăm viața de bună. Zâmbetul lor, felul în care se bucură de fiecare zi și dragostea pe care o împărtășesc cu cei din jur sunt un dar. Progeria este o boală grea, dar poveștile celor care o trăiesc ne arată că spiritul uman poate străluci chiar și în cele mai dificile momente.

Precizări:
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.

Fapt Divers

Aventura sălbatică din Călărași: Zoo-ul unde copiii devin exploratori!

Published

on

Dimineața se așterne blând peste Parcul Dumbrava, iar aerul poartă miros de frunze ude și promisiuni de aventură. La marginea orașului Călărași, acolo unde Dunărea își lasă ecoul în arbori, se deschide o poartă către o lume aparte – Grădina Zoologică, un spațiu în care copilăria, mirarea și natura se întâlnesc într-un pact tăcut.

Fondată în 1980, din visul unui inginer zootehnist cu nume de poveste – Gheorghe Tatavura –, grădina s-a născut nu ca o simplă colecție de animale, ci ca o pledoarie pentru viață. Astăzi, este a doua ca întindere din România, un teritoriu vast în care peste 90 de specii își duc traiul în tihnă, sub privirile curioase ale celor mici și mari.

Aleile largi, umbrite de arbori bătrâni, te poartă printre țarcuri și voliere, fiecare cu propria poveste. Aici, un tigru siberian își plimbă pașii cu o grație tăcută, acolo, un hipopotam plescăie leneș într-un bazin, iar mai încolo, un jaguar se strecoară printre frunze ca o umbră vie. Sunt animale venite din toate colțurile lumii, aduse prin schimburi internaționale, dar care par să fi găsit aici un echilibru, o liniște.

Pentru copii, locul e un tărâm fermecat. Râsetele lor se amestecă gălăgios cu răcnetele leilor, cu tropotul zebrelor și cu țipetele vesele ale maimuțelor. În hala păsărilor exotice, fluturii colorați dansează în aer, iar papagalii, cu glasuri stridente, par să le răspundă. Fiecare colț e o lecție de biologie transformată în joc, fiecare animal – o poveste spusă fără cuvinte.

Advertisement

Dar poate cea mai fascinantă atracție este “Aquaterrariumul”, o construcție recentă, ridicată cu sprijinul Primăriei. Aici, lumea subacvatică se dezvăluie în acvarii uriașe, unde pești exotici, reptile și crocodili par sculptați dintr-un vis tropical. În 2024, colecția s-a îmbogățit cu șapte noi exemplare, printre care specii rare, aduse prin colaborări cu alte grădini zoologice – dovadă că acest loc nu stă pe loc, ci crește, se transformă, respiră.

Grădina este administrată cu grijă de Direcția Municipală de Servicii Publice, iar spațiile de joacă, băncile umbroase și zonele de picnic o transformă într-un refugiu ideal pentru familii. Aici, educația ecologică se face firesc, fără didacticism, prin simpla prezență în fața vieții. Copiii învață despre conservare, despre respectul față de animale, despre fragilitatea echilibrului natural – nu din manuale, ci din întâlniri directe, autentice.

În zilele de sărbătoare, grădina devine vie. Intrarea liberă de Ziua Mondială a Inimii sau programul extins din vacanțele de primăvară (cum a fost cel din aprilie 2025, între 9:30 și 19:00) aduc valuri de vizitatori, dar și o energie aparte – o comunitate adunată în jurul mirării.

Și totuși, dincolo de atracții, de cifre și de evenimente, Grădina Zoologică din Călărași rămâne, în esență, un loc al întâlnirii. Întâlnirea dintre om și animal, dintre copil și necunoscut, dintre oraș și natură. Este o grădină cu fiare blânde, unde fiecare pas poate deveni o amintire, fiecare privire – o lecție de empatie.

Așadar, dacă pașii te poartă prin Călărași, lasă-ți o zi pentru această aventură. Nu vei găsi doar animale, ci și o parte din tine – cea care încă știe să se mire, să râdă, să privească lumea cu ochi larg deschiși.

Advertisement

Precizări:
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Continue Reading

Fapt Divers

Shiro Ishii: Medicul japonez care a transformat prizonierii în cobai umani

Published

on

Shiro Ishii (1892–1959), un medic militar japonez și microbiolog, este una dintre cele mai sinistre figuri ale celui de-al Doilea Război Mondial, cunoscut pentru experimentele sale inumane efectuate în cadrul Unității 731, o divizie secretă a Armatei Imperiale Japoneze. În timpul celui de-al Doilea Război Sino-Japonez (1937–1945) și al celui de-al Doilea Război Mondial, Ishii a condus experimente medicale atroce pe prizonieri, ucigând sute, posibil mii de oameni, în special chinezi, coreeni și prizonieri de război aliați. Supranumit „Mengele al Japoniei”, el a scăpat de justiție, primind imunitate din partea SUA în schimbul datelor sale despre armele biologice.

Biografie timpurie și educație

Născut pe 25 iunie 1892 în satul Shibayama, prefectura Chiba, Japonia, Shiro Ishii provenea dintr-o familie de proprietari de pământ. Inteligent și ambițios, a absolvit Facultatea de Medicină a Universității Imperiale din Kyoto în 1920, specializându-se în microbiologie. Fascinat de războiul biologic, a studiat în Europa în anii 1920, inspirându-se din cercetările germane și britanice asupra agenților patogeni. Cariera sa militară a început în 1921, iar în 1932 a fost numit șef al Unității 731, o unitate secretă de cercetare biologică și chimică, cu sediul în Manciuria ocupată, lângă Harbin, în lagărul Pingfang.

Unitatea 731 și experimentele

Unitatea 731, sub comanda lui Ishii, a devenit un centru al ororilor medicale. Prizonierii, numiți „bușteni” (maruta) pentru a le nega umanitatea, erau supuși unor experimente cumplite: vivisecții fără anestezie, infectări deliberate cu ciumă, holeră, antrax sau sifilis, teste de rezistență la ger (înghețarea membrelor), explozii controlate pentru a studia impactul armelor și expunerea la gaze toxice. Femeile însărcinate și copiii nu erau cruțați, fiind folosiți în teste de transmitere a bolilor sau pentru disecții. Ishii personal a supervizat experimente, dezvoltând arme biologice, precum „bombe cu ciumă” lansate asupra satelor chineze, care au ucis mii de civili.

Estimările victimelor variază: documentele japoneze distruse ascund amploarea exactă, dar se crede că între 3.000 și 12.000 de persoane au murit doar în lagărul Pingfang, fără a include victimele atacurilor biologice din afara lagărului. Orașe precum Changde și Ningbo au fost devastate de epidemii provocate de Unitatea 731, cu zeci de mii de morți. Ishii a ordonat și teste pe prizonieri de război americani și britanici capturați la Bataan, expuși la agenți patogeni sau uciși în experimente.

Advertisement

Metode și cruzime

Experimentele lui Ishii erau sistematice și lipsite de orice etică. Prizonierii erau infectați cu bacterii prin hrană, apă sau aerosoli, apoi disecați în viață pentru a observa progresia bolilor. Alții erau legați în câmp deschis pentru a testa grenade sau lansatoare de flăcări. Ishii a dezvoltat metode de dispersare a agenților biologici, inclusiv purici infectați cu ciumă, parașutați asupra populației civile. Într-un caz, a ordonat eliberarea a 70.000 de șobolani infectați în Manciuria. Aceste acțiuni nu doar că au ucis civili, ci au provocat epidemii care au continuat ani după război.

Unitatea 731 avea o fabrică de producție de agenți biologici, capabilă să genereze tone de bacterii anual. Ishii a visat să folosească aceste arme împotriva SUA, dar planurile au fost abandonate după capitularea Japoniei în 1945. Pentru a ascunde crimele, lagărul Pingfang a fost distrus, iar prizonierii rămași au fost uciși și incinerati.

Imunitatea și consecințele

După capitularea Japoniei în august 1945, Ishii a fost arestat de forțele aliate, dar a negociat imunitatea cu SUA. În schimbul datelor sale despre armele biologice și experimentele pe oameni, considerate valoroase în contextul Războiului Rece, el nu a fost judecat la Procesele de la Tokyo pentru crime de război. Americanii, conduși de generalul Douglas MacArthur, au clasificat cercetările Unității 731, iar Ishii a fost eliberat în 1946. S-a întors în Japonia, trăind discret ca medic și consultant, și a murit de cancer la gât în 1959, la 67 de ani, fără a fi tras la răspundere.

Alți membri ai Unității 731 au primit pedepse minore sau au continuat cariere în medicină și politică în Japonia postbelică. Crimele au rămas puțin cunoscute publicului până în anii 1980, când supraviețuitori și istorici au început să dezvăluie adevărul. Japonia a recunoscut oficial existența Unității 731 abia în anii 1990, dar fără scuze formale pentru victimele chineze.

Moștenire

Cazul lui Shiro Ishii rămâne un simbol al cruzimii științifice și al compromisurilor morale ale Războiului Rece. Datele sale au fost folosite de SUA în propriile programe de arme biologice, dar la un cost etic imens. Muzeul Unității 731 din Harbin, deschis în 1985, păstrează memoria victimelor, expunând instrumente și mărturii. Cărți precum „Unit 731: Japan’s Secret Biological Warfare in World War II” de Peter Williams și filme ca „Men Behind the Sun” (1988) au adus povestea în atenția lumii, deși controversate pentru brutalitatea detaliilor.

Advertisement

Curiozități

  • Ishii a fost descris de subordonați ca un lider carismatic, dar rece, care savura controlul asupra vieții și morții.

  • Unitatea 731 a testat arme biologice pe scară largă, inclusiv în atacuri aeriene care au ucis peste 20.000 de civili în Changde în 1941.

  • În ciuda imunității, Ishii a trăit izolat, temându-se de răzbunarea foștilor prizonieri sau a agenților chinezi.

Precizări:
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Continue Reading

Fapt Divers

Warblerul cu față neagră: Bijuteria galbenă a pădurilor himalayene

Published

on

Warblerul cu față neagră (Abroscopus schisticeps), cunoscut și sub numele de ciocănitoarea cu față neagră sau muscar cu față neagră, este o specie mică și vioaie de pasăre din familia Cettiidae (ciocănitoarele de tufișuri). Originara din regiunile montane ale Asiei de Sud și Sud-Est, această pasăre este apreciată de ornitologi pentru aspectul său contrastant și comportamentul activ, fiind un indicator al sănătății ecosistemelor forestiere umede. Deși nu este larg răspândită, prezența sa adaugă un strop de culoare și dinamism în pădurile dense unde trăiește.

Caracteristici fizice

Warblerul cu față neagră este o pasăre de mici dimensiuni, măsurând aproximativ 10-12 cm în lungime, cu o greutate de circa 8-10 grame. Penajul său este remarcabil prin contrastul puternic: capul și fața sunt de un gri închis spre negru, înconjurate de sprâncene galbene strălucitoare și o gât de un galben intens. Corpul superior este de un verde-gălbui, aripile prezintă accente verzi-galben, iar partea inferioară este predominant albă, curată. Ciocul subțire și ascuțit, de culoare închisă, este adaptat perfect pentru a căuta insecte în frunziș. Masculii și femelele au un aspect similar, cu diferențe minore în intensitatea culorilor, ceea ce face ca dimorfismul sexual să fie redus.

Habitat și răspândire

Această specie este endemică în Asia, fiind întâlnită în Bhutan, China (sudul țării, inclusiv Sichuan și Yunnan), India (nord-estul, inclusiv Himalaya), Myanmar, Nepal și Vietnam. Preferă pădurile umede subtropicale sau tropicale de la altitudini medii, între 1.500 și 2.700 de metri, dar poate coborî ocazional până la 600 de metri. Trăiește în medii dense, cum ar fi pădurile montane, tufișurile și zonele cu subarboret, unde vegetația bogată oferă protecție și hrană abundentă. Este o pasăre sedentară, non-migratoare, adaptată la condițiile locale fără a întreprinde deplasări sezoniere majore.

Comportament și hrană

Warblerul cu față neagră este extrem de activ și sociabil, adesea observat în stoluri mixte cu alte specii de păsări, precum warbleri sau fulvete. Caută hrana în straturile medii ale copacilor și tufișurilor, sărind rapid de pe o ramură pe alta pentru a prinde insecte în zbor sau a le extrage din frunze. Dieta sa este insectivoră, constând în principal din insecte mici, larve, păianjeni și ocazional semințe sau fructe mici. Zborul său este scurt și unduitor, iar vocalizarea – un cântec clar și ritmic, cu note înalte și trilioase – este folosită pentru a-și apăra teritoriul sau a atrage partenerul. Este o pasăre discretă, dar energică, care evită zonele deschise.

Advertisement

Reproducere

Sezonul de reproducere are loc în perioada ploioasă, între mai și august, în funcție de regiune. Perechile își construiesc cuiburi mici, în formă de cupă, din ierburi, mușchi și fibre vegetale, ascunse în tufișuri dense sau în frunzișul copacilor joși, la o înălțime de 1-3 metri de sol. Femela depune 3-5 ouă albe cu pete fine, pe care le cloceste timp de aproximativ 12-14 zile. Ambii părinți participă la hrănirea puilor, care părăsesc cuibul după circa 10-12 zile, dar rămân dependenți de adulți pentru încă o săptămână. Rata de supraviețuire a puilor este influențată de disponibilitatea hranei în sezonul umed.

Statut de conservare

Conform datelor recente, warblerul cu față neagră este clasificat ca fiind „puțin îngrijorător” (Least Concern) pe Lista Roșie a IUCN, datorită populației stabile și a distribuției relativ extinse. Totuși, amenințările includ defrișările pentru agricultură, extinderea urbanizării și schimbările climatice, care afectează habitatele montane. Eforturile de conservare se concentrează pe protejarea pădurilor din Himalaya și Indochina, prin rezervații naturale și programe de monitorizare a speciilor.

Curiozități

  • Numele științific „schisticeps” provine din greacă și înseamnă „cap de șist”, referindu-se la culoarea gri-neagră a capului, asemănătoare rocii de șist.
  • Este una dintre puținele specii de warbleri care formează alianțe temporare cu alte păsări pentru a se apăra de prădători, creând un sistem de alarmă colectivă.
  • În Nepal, unde a fost descrisă inițial în 1847, este considerată un simbol al biodiversității himalayene, fiind observată în parcuri naționale precum Chitwan.

Precizări:
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Continue Reading