Zeruya Shalev, una dintre cele mai importante voci ale literaturii israeliene contemporane, creează în „Durere” un roman sfâșietor și profund, care explorează straturile complexe ale suferinței fizice și emoționale. Publicat în 2015 și tradus în română în 2016, romanul a fost distins cu Premiul Jan Michalski 2019 și este considerat de critici, precum Der Spiegel, cel mai bun roman al autoarei. Inspirat parțial din experiența personală a lui Shalev, care a supraviețuit unui atentat terorist în 2004, „Durere” este o meditație asupra rănilor nevindecate și a puterii dragostei de a le transforma.

Povestea o urmărește pe Iris, o directoare de școală în vârstă de 45 de ani, mamă a doi copii, Alma și Omer, care trăiește o viață aparent stabilă, dar marcată de traume ascunse. Cu zece ani în urmă, Iris a fost victima unui atentat terorist în Ierusalim, suferind răni fizice grave care continuă să o chinuie. La acestea se adaugă dureri emoționale mai vechi: pierderea tatălui în Războiul de Yom Kippur, o iubire adolescentină pierdută și o căsnicie cu Miki, soțul ei, care a devenit distantă și rutinieră. Când fostul ei iubit reapare în viața ei, Iris este pusă în fața unei dileme sfâșietoare: să urmeze chemarea unei iubiri reaprinsă sau să rămână alături de familia ei, prinsă într-o plasă de suferințe și responsabilități.

Romanul explorează lupta interioară a lui Iris, care încearcă să reconcilieze durerea fizică asociată cu cea sufletească, în timp ce se confruntă cu propriile temeri și cu provocările familiei sale. Fiecare personaj, de la copiii săi la soțul suspectat de infidelitate, poartă propriile răni, creând o tapiserie emoțională complexă.

Shalev excelează în explorarea psihologică, oferind o descriere aproape tangibilă a durerii – atât fizice, cât și emoționale. Stilul său este intens, cu fraze lungi și introspective, care reflectă tumultul interior al protagonistei. Romanul impresionează prin capacitatea de a transforma durerea într-o forță narativă, fără a o idealiza, ci arătând-o în toată brutalitatea și complexitatea sa. Citatul „Când iubești pe cineva, îi simți durerea” devine un leitmotiv care subliniază legăturile fragile, dar esențiale, dintre personaje.

Advertisement

Autoarea evită să privească terorismul printr-o lentilă politică, concentrându-se în schimb pe consecințele sale umane – pierderea, vina și căutarea vindecării. Relațiile de familie, tensionate și pline de neînțelegeri, sunt descrise cu o autenticitate care rezonează profund, iar portretul Israelului contemporan adaugă un strat de context cultural subtil, dar bine integrat.

Unii cititori ar putea găsi ritmul narativ lent, din cauza focalizării intense pe introspecțiile lui Iris și a descrierilor detaliate ale stărilor ei emoționale. Tonul apăsător și lipsa momentelor de respiro pot fi copleșitoare, mai ales pentru cei care preferă o poveste mai dinamică. De asemenea, dilema romantică a protagonistei, deși centrală, poate părea previzibilă pentru cei familiarizați cu romanele psihologice. Comparativ cu alte opere ale lui Shalev, precum „Fărâme de viață” (care a câștigat Premiul Femina Étranger), „Durere” este mai concentrat, dar poate mai puțin variat în ton.

De ce să citești această carte?

„Durere” este o lectură pentru cei care apreciază literatura introspectivă și nu se tem să exploreze laturile mai întunecate ale sufletului uman. Shalev creează o poveste care nu doar descrie suferința, ci o disecă, arătând cum aceasta modelează relațiile și identitatea. Este un roman despre vindecare, dar și despre acceptarea faptului că unele răni nu dispar niciodată complet. Pentru cititorii interesați de ficțiunea psihologică sau de literatura israeliană, „Durere” este o experiență memorabilă, care provoacă reflecții profunde asupra naturii durerii și a dragostei.

Recomandare: Ideală pentru fanii romanelor lui Shalev sau ai literaturii care explorează traumele personale și familiale, dar nu recomandată celor care caută o lectură ușoară sau optimistă. Dacă ești nou în opera lui Shalev, „Soț și soție” ar putea fi un punct de plecare mai accesibil.

Citat memorabil:
„Începutul iertării – ca proces la care participă ambele părți deopotrivă – e însăși recunoașterea durerii pricinuite atât nouă, cât și celuilalt.”

Advertisement

Valérie Perrin, una dintre cele mai apreciate autoare franceze contemporane, revine cu „Viața ca un film” (Tata), un roman ambițios care împletește misterul, drama familială și poveștile interconectate ale mai multor personaje. Publicat în 2024 și tradus în română în 2025, romanul este descris de critici ca fiind cel mai complex și intim al autoarei, consolidându-i reputația de povestitoare prodigioasă.

Povestea se concentrează pe Agnès, o scenaristă și regizoare a cărei carieră a intrat în declin după ce soțul ei, un actor celebru, a părăsit-o. Echilibrul ei fragil este spulberat de un apel de la jandarmeria din Gueugnon, care o informează că mătușa ei, Colette Septembre, a murit. Șocul este cu atât mai mare cu cât Agnès credea că mătușa sa fusese înmormântată cu trei ani în urmă. Întoarsă în micul oraș de provincie pentru a clarifica misterul, Agnès descoperă o rețea de secrete care se întinde de la anii războiului până în prezent.

Romanul este un puzzle narativ, cu elemente variate: copii adoptați, un pian care își regăsește proprietarul, un club de fotbal și o suporteră ferventă, un circ, un castel, o valiză plină de casete și un criminal. Fiecare fir narativ dezvăluie noi fațete ale personajelor și ale relațiilor lor, surprinzând cititorul cu răsturnări de situație. Colette, aparent o simplă cizmăriță și fană înfocată a echipei de fotbal FC Gueugnon, se dovedește a fi pilonul central al multor vieți, ascunzând secrete care schimbă tot ce Agnès credea că știe despre familie și despre sine.

Valérie Perrin excelează în construirea unei intrigi complexe, în care fiecare detaliu – de la o fotografie la o casetă înregistrată – joacă un rol crucial. Stilul său este captivant, alternând între momente de sensibilitate profundă și suspans care te ține cu sufletul la gură. Personajele sunt conturate cu grijă, fiecare având o poveste care adaugă profunzime ansamblului.

Advertisement

Romanul impresionează prin capacitatea de a surprinde emoțiile umane – durerea pierderii, confuzia identității și speranța regăsirii. Perrin țese o poveste care, deși plină de răsturnări, rămâne ancorată în realitatea emoțională a personajelor. Cititorii familiarizați cu operele anterioare ale autoarei, precum „Apă proaspătă pentru flori” sau „Trei”, vor regăsi aceeași măiestrie în explorarea legăturilor umane, dar la o scară mai ambițioasă.

De ce să citești această carte?

„Viața ca un film” este o lectură ideală pentru cei care iubesc romanele cu straturi narative multiple, în care misterul și emoția se împletesc. Perrin creează o poveste care surprinde prin complexitate și sensibilitate, fiind, după cum spune Pierre Vavasseur de la Le Parisien, „cea mai ambițioasă, intimă, eliberatoare și importantă” lucrare a sa. Este o carte care te provoacă să descifrezi un puzzle emoțional și să reflectezi asupra legăturilor invizibile care ne definesc.

Recomandare: Perfectă pentru fanii romanelor lui Perrin sau ai literaturii contemporane franceze, dar și pentru cei care apreciază poveștile cu mister și profunzime emoțională. Dacă ai citit „Apă proaspătă pentru flori”, vei găsi în „Viața ca un film” o continuare a stilului său unic, dar cu o poveste mai amplă.

Citat memorabil:
„Copii adoptați, un pian care își regăsește proprietarul, un club de fotbal și o suporteră devotată, un circ, un castel, fotografii, plus o valiză de casete înregistrate și, desigur, un criminal – toate acestea și multe altele sunt piesele unui puzzle pe care Valérie Perrin îl construiește și ni-l dezvăluie, smulgându-ne câte un strigăt de surpriză la fiecare mutare.”

Advertisement

Elena Ferrante, pseudonimul unei autoare italiene care a cucerit lumea literară, aduce în „Zilele abandonului” o poveste sfâșietoare despre destrămarea unei vieți aparent stabile. Romanul explorează cu o intensitate viscerală durerea, furia și procesul de reconstrucție al unei femei părăsite, oferind o radiografie psihologică profundă a crizei personale.

Olga, protagonista romanului, este o femeie de 38 de ani, mamă a doi copii, Ilaria și Gianni, și fostă scriitoare care și-a abandonat ambițiile literare pentru a se dedica familiei. Viața ei pare bine ancorată până într-o zi de aprilie, când soțul ei, Mario, îi anunță brusc că vrea să o părăsească după 15 ani de căsnicie. Fără explicații clare, el dispare, lăsând-o pe Olga să se confrunte cu un vid emoțional copleșitor, responsabilitățile parentale și grijile legate de câinele familiei, Otto.

Romanul urmărește spirala descendentă a Olgăi, care trece prin furie, confuzie, autocompătimire și o obsesie paralizantă de a înțelege motivele abandonului. Ferrante descrie cu o precizie chirurgicală degradarea psihologică a protagonistei, care se desprinde treptat de realitate, bântuită de o amintire din copilărie despre o femeie părăsită ce și-a pus capăt zilelor. În această călătorie dureroasă, Olga se confruntă cu propria identitate, cu rolul de mamă și cu fragilitatea propriei existențe.

Ferrante excelează în a surprinde complexitatea emoțiilor umane. Stilul ei direct, lipsit de înflorituri, dar încărcat de forță, creează o experiență de lectură intensă, aproape sufocantă. Suferința Olgăi devine aproape un personaj autonom, care „contaminează” totul în jur – de la relația cu copiii și vecinii, până la percepția asupra propriei feminități.

Advertisement

Autoarea nu se sfiește să exploreze laturile mai puțin plăcute ale protagonistei: iritabilitatea, limbajul vulgar ocazional, resentimentele față de responsabilitățile materne. Această sinceritate brutală face ca Olga să fie un personaj credibil, chiar dacă uneori greu de simpatizat. Romanul impresionează și prin gradația narativă – de la șocul inițial la acceptare – oferind o poveste nu doar despre pierdere, ci și despre regăsire.

Unii cititori ar putea găsi ritmul cărții obositor, dat fiind că se concentrează aproape exclusiv pe introspecțiile Olgăi, cu puține momente de acțiune. Suferința constantă și tonul apăsător pot fi copleșitoare, mai ales pentru cei care preferă lecturi mai dinamice. În plus, limbajul crud și momentele de vulgaritate, deși justificate narativ, ar putea deranja cititorii mai sensibili. Comparativ cu „Tetralogia Napolitană”, „Zilele abandonului” este mai compact, dar poate lipsit de diversitatea narativă a seriei.

De ce să citești această carte?

„Zilele abandonului” este o lectură pentru cei care apreciază literatura introspectivă și sunt dispuși să se lase purtați într-o poveste incomodă, dar profund umană. Ferrante nu oferă răspunsuri simple, ci invită cititorul să reflecteze asupra naturii relațiilor, a identității și a supraviețuirii în fața pierderii. Este o carte care „te prinde” prin ferocitatea scriiturii și te lasă cu o senzație de vertij, dar și cu o admirație pentru puterea de a merge mai departe.

Recomandare: Ideală pentru fanii literaturii contemporane și ai explorărilor psihologice, dar nu recomandată minorilor sau celor care caută o lectură ușoară. Dacă ești nou în universul Ferrante, începe cu „Prietena mea genială” pentru a te familiariza cu stilul autoarei.

Citat memorabil:
„Femeile fără iubire își pierd strălucirea din ochi, femeile fără iubire mor de vii.”

Advertisement