În 1587, John White, guvernator al coloniei Roanoke din actuala Carolina de Nord, a fondat o așezare engleză pe o insulă izolată, cu speranța de a stabili o prezență permanentă în Lumea Nouă. Colonia, formată din aproximativ 115 coloniști, inclusiv femei și copii, părea promițătoare. Însă, din cauza lipsei de provizii și a tensiunilor cu triburile locale, White a fost nevoit să se întoarcă în Anglia pentru ajutor. Din cauza războiului cu Spania și a altor întârzieri, el nu a revenit decât în 1590. Ceea ce a găsit l-a șocat: colonia era complet părăsită. Casele fuseseră demontate, nu existau semne de luptă sau violență, iar singurul indiciu era cuvântul „CROATOAN” cioplit într-un copac și „CRO” pe un stâlp. Croatoan era numele unui trib local și al unei insule din apropiere, dar căutările ulterioare nu au găsit urme ale coloniștilor.

Teoriile despre soarta lor sunt numeroase: integrarea în triburile indigene, un atac neștiut, o încercare eșuată de a naviga înapoi spre Anglia sau chiar fenomene supranaturale. Dovezile arheologice recente, inclusiv obiecte englezești găsite pe insula Hatteras (fostă Croatoan), sugerează că unii coloniști ar fi putut supraviețui și s-ar fi alăturat nativilor. Totuși, lipsa unor răspunsuri clare face ca Roanoke să rămână unul dintre cele mai mari mistere ale istoriei americane, cunoscut drept „Colonia Pierdută”.

În decembrie 1872, nava comercială Maria Celeste a fost descoperită plutind în derivă în Oceanul Atlantic, între Azore și coasta Portugaliei. La bord, totul părea neatins: încărcătura de alcool industrial era intactă, proviziile de hrană și apă erau suficiente, iar masa din cabina căpitanului era pregătită pentru cină. Cu toate acestea, cei zece membri ai echipajului, inclusiv căpitanul Benjamin Briggs, soția și fiica sa de doi ani, dispăruseră fără urmă. Niciun semn de luptă, nicio notă explicativă, doar o barcă de salvare lipsă.

Ipotezele au variat de-a lungul timpului: de la atacuri piraterești și revolte interne, până la teorii mai puțin plauzibile, precum răpiri extraterestre sau intervenția unor monștri marini. Una dintre explicațiile științifice sugerează că vaporii de alcool din cală ar fi putut provoca o explozie minoră sau o panică, determinând echipajul să abandoneze nava în grabă, doar pentru a pieri în ocean. Alții speculează că o furtună sau o eroare de navigație i-ar fi convins să părăsească vasul. Totuși, nicio teorie nu explică pe deplin de ce au lăsat în urmă o navă perfect funcțională.

Până astăzi, Maria Celeste rămâne simbolul misterelor maritime, o „fantoma pe valuri” care continuă să fascineze și să ridice întrebări fără răspuns.

Advertisement

Ku Klux Klan (KKK), cunoscut și sub numele de Klan, este una dintre cele mai notorii organizații de extremă dreapta din Statele Unite, caracterizată drept un grup terorist de susținere a supremației albe. Fondată în 1865, în Pulaski, Tennessee, de șase veterani confederați ai Războiului Civil American, KKK a devenit un simbol al rasismului, violenței și intoleranței, țintind în special afro-americanii, evreii, catolicii și alte minorități. Istoria sa este marcată de trei perioade distincte, fiecare cu obiective și metode specifice, dar toate unite de o ideologie bazată pe ură rasială și religioasă.

Prima eră (1865–1871): Origini și teroare în Reconstrucție

KKK a fost inițial creat ca un club social de către foști soldați confederați, care au ales numele inspirându-se din cuvântul grecesc „kyklos” (cerc), adăugând „Klan” pentru aliterație. Sub conducerea primului „mare vrăjitor” (grand wizard), generalul confederat Nathan Bedford Forrest, organizația s-a transformat rapid într-un grup paramilitar. În timpul Reconstrucției, o perioadă în care sudul SUA era reorganizat pentru a integra afro-americanii eliberați, KKK a folosit violența pentru a intimida și suprima drepturile civile ale acestora. Membrii, purtând măști și robe, atacau noaptea, folosind linșaje, incendieri, bătăi și alte forme de teroare pentru a împiedica afro-americanii și susținătorii republicani albi să voteze sau să-și exercite drepturile.

Această primă incarnare a KKK a fost responsabilă pentru numeroase crime, inclusiv uciderea a mii de afro-americani și a susținătorilor lor albi. În 1870–1871, Congresul SUA a adoptat Legile Ku Klux Klan, care au permis președintelui Ulysses S. Grant să suspende habeas corpus și să folosească forța federală pentru a suprima activitățile Klanului. Aceste măsuri, împreună cu ordinele lui Forrest de dizolvare a organizației, au dus la declinul primei ere a KKK, deși grupuri locale au continuat să opereze izolat.

A doua eră (1915–1944): Renașterea și expansiunea națională

În 1915, KKK a fost reînființat de William Joseph Simmons pe Stone Mountain, Georgia, inspirat de filmul „The Birth of a Nation” al lui D.W. Griffith, care glorifica Klanul ca protector al valorilor albe sudiste. Această a doua iterație a introdus simboluri devenite iconice, precum robele albe și arderile de cruci, care nu existau în prima eră. KKK s-a extins dincolo de sud, ajungând în state precum Indiana și Colorado, și a adoptat o agendă mai largă, îndreptată nu doar împotriva afro-americanilor, ci și împotriva catolicilor, evreilor, imigranților și comuniștilor.

Advertisement

În anii 1920, sub conducerea unor recrutori precum Edward Young Clarke, KKK a atins apogeul, cu peste 4 milioane de membri la nivel național. Organizația a devenit o forță politică, influențând alegeri și având membri în funcții publice, inclusiv guvernatori și senatori. În state precum Indiana, Klanul controla ambele partide politice și a avut un impact semnificativ în alegerile din 1924. Cu toate acestea, scandalurile interne, corupția și opoziția publică au dus la declinul său rapid spre sfârșitul anilor 1920. Până în 1944, a doua eră a KKK s-a stins, deși ideologia sa a rămas latentă.

A treia eră (după 1950): Declin și fragmentare

KKK a cunoscut o nouă resurgență în anii 1950–1960, ca reacție la mișcarea pentru drepturile civile. Această a treia eră a fost marcată de atacuri violente, inclusiv bombardarea bisericilor afro-americane, precum cel din Birmingham, Alabama, din 1963, care a ucis patru fetițe. Deși mai fragmentată, organizația a continuat să folosească teroarea pentru a se opune integrării rasiale.

În ultimele decenii, KKK s-a confruntat cu un declin semnificativ. Numărul grupurilor active a scăzut de la 130 în 2016 la 51 în 2019, potrivit Southern Poverty Law Center. Factori precum condamnarea publică, infiltrarea de către forțele de ordine și percepția că KKK este demodată în cercurile extremiste de dreapta au contribuit la această scădere. Cu toate acestea, ideile sale de supremație albă continuă să influențeze alte grupuri extremiste, precum Proud Boys sau neo-naziste, mai ales în contexte de incertitudine economică sau schimbări sociale.

KKK în afara SUA și controverse

Deși KKK este o organizație predominant americană, au existat ramuri în țări precum Canada, Australia și chiar Europa, inclusiv Germania. Aceste grupuri, adesea mici, au adoptat simboluri și ideologii similare, dar impactul lor a fost limitat. În prezent, KKK încearcă să câștige legitimitate mainstream, folosind sloganuri precum „America pentru americani” sau apelând la naționalismul alb, dar rămâne marginalizată datorită reputației sale violente.

Controversele legate de KKK includ asocierea sa cu „Cultul Cauzei Pierdute”, care romanticizează Confederația și minimalizează sclavia. Statuile liderilor confederați, precum Nathan Bedford Forrest, au fost îndepărtate în ultimii ani, reflectând o reevaluare a moștenirii KKK. De asemenea, organizația a fost declarată teroristă de mai multe entități, inclusiv de orașul Charleston, Carolina de Sud, în 1999, iar FBI a clasificat-o ca „organizație teroristă subversivă”.

Advertisement

Concluzie

Ku Klux Klan rămâne un simbol al urii și violenței în istoria americană, cu o moștenire dureroasă care reflectă problemele profunde de rasism și intoleranță. Deși influența sa a scăzut semnificativ, ideile sale continuă să inspire grupuri extremiste, subliniind necesitatea combaterii rasismului și promovării incluziunii. Istoria KKK servește ca un avertisment asupra pericolelor diviziunii și urii organizate.