Ești singur, epuizat, înghețat, cu picioarele înfundate în zăpadă până la genunchi și cu plămânii arzând. Știi că următorul pas ar putea fi ultimul. Și atunci… apare.
Nu e o halucinație zgomotoasă, nu e o voce care urlă. E doar o prezență. Calmă. Sigură. Cineva care merge lângă tine. Nu-l vezi, dar îi simți ritmul pașilor. Știi – pur și simplu știi – că nu ești singur. Și, cel mai ciudat: această prezență pare să știe mai bine decât tine încotro trebuie să mergeți.
Fenomenul poartă numele de Sindromul celui de-al Treilea Om și a fost întâlnit în cele mai extreme situații: expediții polare eșuate, naufragii, alpiniști blocați pe fețe de moarte, supraviețuitori ai cutremurelor sau accidentelor montane.
Printre cei care l-au descris se numără:
- Sir Ernest Shackleton (expediția Endurance, Antarctica)
- alpinistul Joe Simpson (Peru, în „Touching the Void”)
- exploratoarea polară Ann Bancroft
- escaladorul Reinhold Messner
- numeroși supraviețuitori ai avalanșelor și ai războaielor
Explicațiile oficiale variază:
- Creierul în modul de supraviețuire extrem creează o „personalitate de criză” disociată (teoria lui John Geiger, autorul cărții „The Third Man Factor”)
- Mecanism de coping prin personificarea instinctului de supraviețuire
- Halucinație hipnagogică indusă de stres, hipoxie, frig, deshidratare, epuizare
- Bucăți de memorie autobiografică externalizate și percepute ca prezență exterioară
Totuși, rămân câteva detalii care incomodează explicațiile exclusiv neurologice:
- prezența știe uneori drumul mai bine decât persoana în cauză
- în unele cazuri mai mulți oameni au simțit simultan aceeași prezență (deși rar)
- foarte des apare doar în momentul critic maxim și dispare imediat ce pericolul scade semnificativ
Așadar… este doar un truc al minții care ne ajută să nu renunțăm? Sau poate, în anumite momente de criză absolută, granița dintre „eu” și „ceva dincolo de eu” devine atât de subțire încât simțim, pentru câteva ore sau minute, că nu suntem singuri în propriul cap?
Poate că al Treilea Om nu vine să ne salveze de moarte. Vine să ne amintească – cu o blândețe terifiantă – că, uneori, până și în cel mai negru întuneric, există ceva care încă merge alături de noi.
Chiar și atunci când credem că am rămas complet singuri.
Vrei să fii mereu la curent cu toate știrile? Urmăreste CalarasiPress pe canalul de WhatsApp.
Abonează-te la canal
