Marcel Petiot (1897–1946), un medic francez respectat și politician local, s-a transformat într-unul dintre cei mai infami ucigași în serie din istoria Europei, exploatând haosul celui de-al Doilea Război Mondial pentru a-și satisface lăcomia și setea de sânge. Suspectat de uciderea a cel puțin 60 de persoane, majoritatea evrei disperați să scape de persecuțiile naziste, Petiot a fost condamnat pentru 26 de crime. Descoperirea a 23 de cadavre în pivnița casei sale din Paris, în 1944, a șocat Franța eliberată, dezvăluind un atelier al morții unde victimele erau otrăvite, jefuite și arse. Executat prin ghilotină în 1946, el a rămas un simbol al ororilor comise sub umbra ocupației germane.

Biografie timpurie și educație

Născut pe 17 ianuarie 1897, la Auxerre, în Franța centrală, Marcel André Henri Félix Petiot a crescut într-o familie modestă de funcționari poștali. De mic, a manifestat un comportament deviant: la 11 ani, a adus pistolul tatălui său la școală și l-a tras în clasă, iar la 17 ani a fost arestat pentru furt de corespondență, fiind declarat inapt mental pentru proces. A fost expulzat de mai multe ori din școli, dar inteligența sa nativă l-a ajutat să absolve liceul. Serviciul militar în Primul Război Mondial, unde a fost decorat cu Croix de Guerre, i-a accelerat studiile medicale: a absolvit Facultatea de Medicină din Paris în 1921, după un stagiu într-un azil de nebuni. Aceste experiențe timpurii par să fi hrănit o fascinație morbidă pentru moarte și control.

Crimele și metodele

Petiot a început cariera sa criminală devreme. Ca medic în Villeneuve-sur-Yonne, unde a fost ales primar în 1926, a fost implicat în dispariții misterioase: prima victimă posibilă a fost amanta sa, fiica unui pacient, care a dispărut în 1926. A fost condamnat pentru fraudă și furt de energie electrică, pierzând funcția de primar în 1931. Mutat la Paris în 1933, a continuat să prescrie droguri ilegale și să comită înșelătorii, dar crimele sale au escaladat în timpul ocupației naziste.

Între 1942 și 1944, sub pseudonimul “Dr. Eugène”, Petiot a creat o rețea falsă de evadare, promițând evreilor și rezistenților un drum sigur spre Argentina sau Spania contra sumei exorbitante de 25.000 de franci (plus bijuterii și valori). Victimele erau întâmpinate în casa sa de pe Rue Le Sueur nr. 21, în districtul Passage de l’Etoile, unde erau duse într-o cameră secretă. Acolo, le injecta cu un gaz letal (ciclón B sau sedative), le jefuia averea, apoi le ardea în soba pivniței sau le dizolva în acid. Gestapoul a investigat rețeaua în 1943, arestând complicii săi (Raoul Fourrier, Edmond Pintard și René Nézondet), dar Petiot a scăpat după o mită plătită de fratele său. Eliberat în 1944, a continuat crimele până la eliberarea Parisului.

Advertisement

Descoperirea crimelor

Pe 11 martie 1944, un miros insuportabil de carne arsă a atras atenția vecinilor și a poliției. În pivnița casei sale, autoritățile au găsit 23 de cadavre carbonizate sau dislocate, plus o groapă cu var și o sobă industrială folosită pentru incinerare. Printre resturi, au apărut pașapoarte false, haine și valori furate. Petiot, fugit între timp, a fost recunoscut pe 31 octombrie 1944 la metroul din Paris, sub pseudonimul “Căpitanul Valéry”. La percheziție, poliția i-a confiscat un pistol, 31.700 de franci și 50 de documente false. Investigațiile au legat crimele de 27 de victime identificate, dar estimările FBI-ului și ale experților francezi vorbesc de peste 60 de morți, multe nemărturii din cauza haosului războiului.

Procesul și condamnarea

Procesul lui Petiot, început pe 19 martie 1946 la Curtea Asize din Paris, a fost un spectacol media: 135 de capete de acuzare, inclusiv 27 de crime. Avocat celebru René Floriot l-a apărat, dar Petiot a susținut că era un erou al Rezistenței, ucigând doar “colaboratori naziști”. A recunoscut unele asasinate, dar a negat altele, descriind cu sânge rece metodele sale. Jurații nu i-au crezut, condamnându-l pe 4 aprilie 1946 pentru 26 de crime premeditate. Sentința: moartea prin ghilotină. Pe 25 mai 1946, la ora 5:06 dimineața, la închisoarea La Santé, Petiot a fost decapitat – prima execuție publică în Paris după eliberare. Ultimele sale cuvinte: “Nu mă tem de moarte. Sunt nevinovat.”

Moștenire

Cazul Petiot a expus vulnerabilitățile evreilor în Franța ocupată și corupția sub regimul Vichy. A inspirat cărți (cum ar fi “The Unspeakable Crimes of Dr. Petiot” de Thomas Maeder), filme (“Docteur Petiot”, 1990) și benzi desenate, fiind supranumit “Măcelarul de pe Rue Le Sueur” sau “Doctor Satan”. Procesul său a subliniat slăbiciunile justiției postbelice, iar casa crimei a fost demolată ulterior. Astăzi, Petiot reprezintă un capitol sumbru al istoriei medicale, amintind de abuzul de încredere în vremuri de criză.

Curiozități

• Petiot a fost decorat ca erou de război în Primul Război Mondial, dar în al Doilea a colaborat ocazional cu Gestapoul pentru a-și proteja afacerile.
• Soba sa de incinerare putea arde un cadavru în două ore, iar el vindea cenușa victimelor ca “trofee de rezistență”.
• La proces, a cerut să fumeze o ultimă țigară, dar cererea i-a fost refuzată; a murit calm, zâmbind ghilotinei.

Dimineața se așterne blând peste Parcul Dumbrava, iar aerul poartă miros de frunze ude și promisiuni de aventură. La marginea orașului Călărași, acolo unde Dunărea își lasă ecoul în arbori, se deschide o poartă către o lume aparte – Grădina Zoologică, un spațiu în care copilăria, mirarea și natura se întâlnesc într-un pact tăcut.

Fondată în 1980, din visul unui inginer zootehnist cu nume de poveste – Gheorghe Tatavura –, grădina s-a născut nu ca o simplă colecție de animale, ci ca o pledoarie pentru viață. Astăzi, este a doua ca întindere din România, un teritoriu vast în care peste 90 de specii își duc traiul în tihnă, sub privirile curioase ale celor mici și mari.

Aleile largi, umbrite de arbori bătrâni, te poartă printre țarcuri și voliere, fiecare cu propria poveste. Aici, un tigru siberian își plimbă pașii cu o grație tăcută, acolo, un hipopotam plescăie leneș într-un bazin, iar mai încolo, un jaguar se strecoară printre frunze ca o umbră vie. Sunt animale venite din toate colțurile lumii, aduse prin schimburi internaționale, dar care par să fi găsit aici un echilibru, o liniște.

Pentru copii, locul e un tărâm fermecat. Râsetele lor se amestecă gălăgios cu răcnetele leilor, cu tropotul zebrelor și cu țipetele vesele ale maimuțelor. În hala păsărilor exotice, fluturii colorați dansează în aer, iar papagalii, cu glasuri stridente, par să le răspundă. Fiecare colț e o lecție de biologie transformată în joc, fiecare animal – o poveste spusă fără cuvinte.

Advertisement

Dar poate cea mai fascinantă atracție este “Aquaterrariumul”, o construcție recentă, ridicată cu sprijinul Primăriei. Aici, lumea subacvatică se dezvăluie în acvarii uriașe, unde pești exotici, reptile și crocodili par sculptați dintr-un vis tropical. În 2024, colecția s-a îmbogățit cu șapte noi exemplare, printre care specii rare, aduse prin colaborări cu alte grădini zoologice – dovadă că acest loc nu stă pe loc, ci crește, se transformă, respiră.

Grădina este administrată cu grijă de Direcția Municipală de Servicii Publice, iar spațiile de joacă, băncile umbroase și zonele de picnic o transformă într-un refugiu ideal pentru familii. Aici, educația ecologică se face firesc, fără didacticism, prin simpla prezență în fața vieții. Copiii învață despre conservare, despre respectul față de animale, despre fragilitatea echilibrului natural – nu din manuale, ci din întâlniri directe, autentice.

În zilele de sărbătoare, grădina devine vie. Intrarea liberă de Ziua Mondială a Inimii sau programul extins din vacanțele de primăvară (cum a fost cel din aprilie 2025, între 9:30 și 19:00) aduc valuri de vizitatori, dar și o energie aparte – o comunitate adunată în jurul mirării.

Și totuși, dincolo de atracții, de cifre și de evenimente, Grădina Zoologică din Călărași rămâne, în esență, un loc al întâlnirii. Întâlnirea dintre om și animal, dintre copil și necunoscut, dintre oraș și natură. Este o grădină cu fiare blânde, unde fiecare pas poate deveni o amintire, fiecare privire – o lecție de empatie.

Așadar, dacă pașii te poartă prin Călărași, lasă-ți o zi pentru această aventură. Nu vei găsi doar animale, ci și o parte din tine – cea care încă știe să se mire, să râdă, să privească lumea cu ochi larg deschiși.

Advertisement

Shiro Ishii (1892–1959), un medic militar japonez și microbiolog, este una dintre cele mai sinistre figuri ale celui de-al Doilea Război Mondial, cunoscut pentru experimentele sale inumane efectuate în cadrul Unității 731, o divizie secretă a Armatei Imperiale Japoneze. În timpul celui de-al Doilea Război Sino-Japonez (1937–1945) și al celui de-al Doilea Război Mondial, Ishii a condus experimente medicale atroce pe prizonieri, ucigând sute, posibil mii de oameni, în special chinezi, coreeni și prizonieri de război aliați. Supranumit „Mengele al Japoniei”, el a scăpat de justiție, primind imunitate din partea SUA în schimbul datelor sale despre armele biologice.

Biografie timpurie și educație

Născut pe 25 iunie 1892 în satul Shibayama, prefectura Chiba, Japonia, Shiro Ishii provenea dintr-o familie de proprietari de pământ. Inteligent și ambițios, a absolvit Facultatea de Medicină a Universității Imperiale din Kyoto în 1920, specializându-se în microbiologie. Fascinat de războiul biologic, a studiat în Europa în anii 1920, inspirându-se din cercetările germane și britanice asupra agenților patogeni. Cariera sa militară a început în 1921, iar în 1932 a fost numit șef al Unității 731, o unitate secretă de cercetare biologică și chimică, cu sediul în Manciuria ocupată, lângă Harbin, în lagărul Pingfang.

Unitatea 731 și experimentele

Unitatea 731, sub comanda lui Ishii, a devenit un centru al ororilor medicale. Prizonierii, numiți „bușteni” (maruta) pentru a le nega umanitatea, erau supuși unor experimente cumplite: vivisecții fără anestezie, infectări deliberate cu ciumă, holeră, antrax sau sifilis, teste de rezistență la ger (înghețarea membrelor), explozii controlate pentru a studia impactul armelor și expunerea la gaze toxice. Femeile însărcinate și copiii nu erau cruțați, fiind folosiți în teste de transmitere a bolilor sau pentru disecții. Ishii personal a supervizat experimente, dezvoltând arme biologice, precum „bombe cu ciumă” lansate asupra satelor chineze, care au ucis mii de civili.

Estimările victimelor variază: documentele japoneze distruse ascund amploarea exactă, dar se crede că între 3.000 și 12.000 de persoane au murit doar în lagărul Pingfang, fără a include victimele atacurilor biologice din afara lagărului. Orașe precum Changde și Ningbo au fost devastate de epidemii provocate de Unitatea 731, cu zeci de mii de morți. Ishii a ordonat și teste pe prizonieri de război americani și britanici capturați la Bataan, expuși la agenți patogeni sau uciși în experimente.

Advertisement

Metode și cruzime

Experimentele lui Ishii erau sistematice și lipsite de orice etică. Prizonierii erau infectați cu bacterii prin hrană, apă sau aerosoli, apoi disecați în viață pentru a observa progresia bolilor. Alții erau legați în câmp deschis pentru a testa grenade sau lansatoare de flăcări. Ishii a dezvoltat metode de dispersare a agenților biologici, inclusiv purici infectați cu ciumă, parașutați asupra populației civile. Într-un caz, a ordonat eliberarea a 70.000 de șobolani infectați în Manciuria. Aceste acțiuni nu doar că au ucis civili, ci au provocat epidemii care au continuat ani după război.

Unitatea 731 avea o fabrică de producție de agenți biologici, capabilă să genereze tone de bacterii anual. Ishii a visat să folosească aceste arme împotriva SUA, dar planurile au fost abandonate după capitularea Japoniei în 1945. Pentru a ascunde crimele, lagărul Pingfang a fost distrus, iar prizonierii rămași au fost uciși și incinerati.

Imunitatea și consecințele

După capitularea Japoniei în august 1945, Ishii a fost arestat de forțele aliate, dar a negociat imunitatea cu SUA. În schimbul datelor sale despre armele biologice și experimentele pe oameni, considerate valoroase în contextul Războiului Rece, el nu a fost judecat la Procesele de la Tokyo pentru crime de război. Americanii, conduși de generalul Douglas MacArthur, au clasificat cercetările Unității 731, iar Ishii a fost eliberat în 1946. S-a întors în Japonia, trăind discret ca medic și consultant, și a murit de cancer la gât în 1959, la 67 de ani, fără a fi tras la răspundere.

Alți membri ai Unității 731 au primit pedepse minore sau au continuat cariere în medicină și politică în Japonia postbelică. Crimele au rămas puțin cunoscute publicului până în anii 1980, când supraviețuitori și istorici au început să dezvăluie adevărul. Japonia a recunoscut oficial existența Unității 731 abia în anii 1990, dar fără scuze formale pentru victimele chineze.

Moștenire

Cazul lui Shiro Ishii rămâne un simbol al cruzimii științifice și al compromisurilor morale ale Războiului Rece. Datele sale au fost folosite de SUA în propriile programe de arme biologice, dar la un cost etic imens. Muzeul Unității 731 din Harbin, deschis în 1985, păstrează memoria victimelor, expunând instrumente și mărturii. Cărți precum „Unit 731: Japan’s Secret Biological Warfare in World War II” de Peter Williams și filme ca „Men Behind the Sun” (1988) au adus povestea în atenția lumii, deși controversate pentru brutalitatea detaliilor.

Advertisement

Curiozități

• Ishii a fost descris de subordonați ca un lider carismatic, dar rece, care savura controlul asupra vieții și morții.

• Unitatea 731 a testat arme biologice pe scară largă, inclusiv în atacuri aeriene care au ucis peste 20.000 de civili în Changde în 1941.

• În ciuda imunității, Ishii a trăit izolat, temându-se de răzbunarea foștilor prizonieri sau a agenților chinezi.