În inima munților australieni, acolo unde aerul miroase a eucalipt umed și mușchi vechi, trăiește o pasăre care pare ruptă dintr-o flacără. Masculul privor de flacără poartă o mantie de un negru profund, aproape catifelat, peste care arde un scut roșu-strălucitor ce îi acoperă pieptul și fruntea. Când soarele îl atinge, roșul acesta pare că se aprinde cu adevărat, ca o bucată de jar viu care pulsează între copaci.

Femela, dimpotrivă, îmbracă tonuri mai discrete și mai calde: un cenușiu-maroniu cald, cu urme discrete de ruginiu, perfect adaptată să dispară printre crengi și frunze moarte. Doar ochii lor mici, negri și lucioși, îi trădează întotdeauna.

Îl vezi cel mai adesea stând nemișcat pe o creangă joasă sau pe o piatră, cu coada ridicată și capul ușor plecat, pândind. Apoi, brusc, se aruncă la sol după o insectă mică, cu mișcări rapide și precise, după care se întoarce pe același loc de observație ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Cântecul lui e neașteptat de puternic pentru o pasăre atât de mică: o succesiune clară, veselă, de fluierături scurte și limpezi, care răsună prin văi și te face să întorci capul mirat. În sezonul de cuibărit devine și mai insistent, ca un mic clopot de foc care vestește viața nouă.

Advertisement

Privorul de flacără nu e doar o pasăre. E o mică minune de culoare și curaj, un fragment de vară veșnică purtat prin ceața rece a munților. Când îl vezi, pentru o clipă uiți de frig, de vânt și de umezeală – rămâne doar focul acela mic, viu, care nu se stinge niciodată.

Tanagerul pestriț (Ixothraupis guttata) este una dintre acele păsări care par pictate de un artist prea entuziast: galben strălucitor aproape peste tot, presărat cu pete și stropi negre neregulate, ca o ploaie de cerneală pe un fundal solar.

Trăiește în zonele umede și calde ale Americii de Sud, de la Panama și Columbia, prin Ecuador și Peru, până în nord-vestul Boliviei. Preferă marginile pădurilor tropicale, luminișurile, plantațiile abandonate și pădurile secundare, acolo unde lumina pătrunde mai generos și fructele sunt la îndemână.

Masculul este vedeta incontestabilă: capul, gâtul, pieptul și burta galbene intense, aproape fosforescente în lumină directă, cu pete negre mari și bine conturate pe spate, aripi și coadă. Femela păstrează aceeași schemă de culori, dar totul este mai stins, mai discret – galbenul devine lămâie pal, iar petele negre mai puțin contrastante.

Se deplasează în grupuri mici, adesea alături de alte specii de tangare și pitulice, formând stoluri mixte zgomotoase care explorează coroanele copacilor în căutarea fructelor mici, a boabelor suculente și a insectelor ascunse sub frunze. Cântecul lui este un ciripit rapid, ascuțit și vesel, care răsună ca un semnal de alarmă veselă prin vegetația deasă.

Advertisement

Ceea ce impresionează cel mai mult la tanagerul pestriț este felul în care culorile lui par să schimbe atmosfera întregii zone: când apare într-un luminis, întregul peisaj devine brusc mai viu, mai tropical, mai aproape de acea imagine idealizată pe care o avem despre jungla sud-americană.

O mică bijuterie în mișcare, un fragment de vară eternă prins între crengi – tanagerul pestriț rămâne una dintre cele mai vesele și mai ușor de recunoscut păsări ale tropicelor umede. O vezi o dată și nu o mai uiți niciodată.

În anul 1945, când fumul războiului abia se risipea peste Europa, iar România își lingea rănile în urma unui conflict devastator, un vis îndrăzneț prindea contur în inima Banatului. La uzinele din Reșița, aparținând marelui industriaș Nicolae Malaxa, un grup de ingineri români, uniți de pasiune și patriotism, dădea viață unui miracol mecanic: prototipul Malaxa 1C – primul automobil conceput și construit integral pe pământ românesc.

Conduși de inginerul vizionar Petre Carp, acești meșteri ai metalului – veniți din uzinele ASAM și Malaxa din București, dar și de la legendara IAR Brașov – au lucrat cu sârg în atelierele încărcate de ecoul tunurilor recente. Era o epocă a reconstrucției, când făbricile militare trebuiau să se transforme în sanctuare ale progresului civil. Și așa, din mâini obosite, dar inimi aprinse, s-a născut o bijuterie aerodinamică: o berlină elegantă, cu motor radial în trei cilindri răcit cu aer – inspirat din tehnologia aviatică –, poziționat în spate, capabil să dezvolte 30-35 de cai putere și să propulseze vehiculul până la 120 km/h.

Malaxa 1C nu era doar o mașină; era un simbol al renașterii. Caroseria sa fluidă, cu portbagaj generos în față și suspensie pe tampoane de cauciuc, oferea confort pentru șase pasageri, într-o vreme când drumurile erau încă pline de gropi și amintiri dureroase. Consum modest, fiabilitate remarcabilă și un design inovator – priza de aer ascunsă în acoperișul dublu – o făceau să pară venită din viitor. Puține exemplare au văzut lumina zilei, poate doar câteva sute între 1945 și 1947, dar fiecare dintre ele purta în roți speranța unui popor care visa la libertate și prosperitate.

Din păcate, visul s-a frânt prea curând. Vânturile reci din Răsărit au suflat peste Reșița: sovieticii, impresionați de performanțele mașinii (se spune că un înalt oficial a fost fermecat într-o călătorie până la Sofia), au decis să mute întreaga linie de producție în adâncurile Uralilor. Fabrica a fost dezmembrată, prototipurile au dispărut în ceață, iar Malaxa 1C a rămas o legendă șoptită, un vis neîmplinit al ingeniozității românești.

Advertisement

Astăzi, când ne gândim la primele noastre mașini, amintirea Malaxa 1C ne amintește că România a avut, încă din zorii epocii moderne, sufletul și mintea capabile să creeze minuni pe roți. Ea a fost prima noastră poveste de dragoste cu automobilul – una plină de pasiune, curaj și un strop de amărăciune istorică.