Curiozități și Istorie
Semnificația istorică a zilei de 18 noiembrie
Curiozități și Istorie
Celulele nemuritoare ale Henriettei Lacks: O femeie care a schimbat medicina fără să știe
Henrietta Lacks, născută Loretta Pleasant pe 1 august 1920 în Roanoke, Virginia, a fost o femeie afro-americană simplă, crescută într-o familie săracă de fermieri de tutun. După moartea mamei sale în 1924, a fost crescută de bunicul matern în Clover, Virginia, într-o fostă cabină de sclavi. De mică, a muncit pe câmp, a abandonat școala după clasa a șasea și s-a căsătorit cu vărul ei, David “Day” Lacks, în 1941. Împreună au avut cinci copii: Lawrence, Elsie (care a murit la 15 ani din cauza epilepsiei și problemelor mentale), David Jr., Deborah și Joseph. Familia s-a mutat în Baltimore pentru muncă la oțelărie, trăind modest într-o comunitate de muncitori negri.
Henrietta era o mamă iubitoare, pasionată de dans, de mâncarea gătită acasă și de biserică. Viața ei liniștită s-a frânt în 1951, când, la doar 31 de ani, a început să acuze dureri abdominale și sângerări vaginale. La spitalul Johns Hopkins – unul dintre puținele care tratau pacienți afro-americani în epoca segregației rasiale – medicii au diagnosticat-o cu un cancer agresiv de col uterin (adenocarcinom). Tratamentul cu radium și raze X nu a oprit boala, care s-a răspândit rapid. Pe 4 octombrie 1951, Henrietta a murit în chinuri, lăsând în urmă cinci copii mici și o familie devastată de sărăcie. A fost îngropată într-un mormânt nemarcat în cimitirul familiei din Virginia.
Fără știrea ei sau a familiei, în timpul biopsiei și tratamentului, doctorul Howard Jones a prelevat mostre de țesut de la tumoarea ei și le-a trimis cercetătorului George Gey. Spre uimirea tuturor, celulele canceroase ale Henriettei nu au murit în laborator, ci s-au înmulțit exploziv – dublându-se la fiecare 20-24 de ore. Acestea au devenit prima linie de celule umane “nemuritoare”, denumite HeLa (de la Henrietta Lacks). Era o premieră mondială: până atunci, celulele umane mureau rapid în cultură.
Celulele HeLa au revoluționat medicina. Au fost esențiale pentru dezvoltarea vaccinului împotriva poliomielitei în anii ’50, testat pe milioane de doze produse în fabrici speciale. Au contribuit la cercetări împotriva cancerului, SIDA, efectelor radiațiilor, toxinelor și virusurilor. Au ajutat la maparea genomului uman, clonare, fertilizare in vitro, dezvoltarea chimioterapiei și chiar vaccinuri împotriva HPV și COVID-19. Până astăzi, peste 110.000 de studii științifice și 11.000 de patente se bazează pe HeLa, salvând nenumărate vieți. Celulele ei au fost trimise în spațiu pentru experimente în gravitație zero și au generat o industrie de miliarde de dolari – dar Johns Hopkins nu a vândut niciodată celulele și nu deține drepturi asupra lor.
Familia Lacks a aflat abia în anii ’70 despre existența celulelor, când cercetători le-au contactat pentru teste genetice. Ei trăiau în sărăcie, fără asigurări medicale, în timp ce companii farmaceutice profitau masiv. Abia în 2013, NIH a acordat familiei control asupra datelor genomice HeLa, iar în 2023, moștenitorii au câștigat un proces împotriva Thermo Fisher Scientific pentru profituri neconsimțite.
Henrietta a murit săracă și anonimă, dar celulele ei trăiesc veșnic, schimbând lumea. Povestea ei ridică întrebări etice profunde despre consimțământ, rasism în medicină și drepturile pacienților. Astăzi, este onorată prin cărți (cum ar fi “Viața nemuritoare a Henriettei Lacks” de Rebecca Skloot), filme, clădiri și conferințe – o femeie obișnuită devenită eroină involuntară a științei.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Curiozități și Istorie
Purpuriu și violet: frumusețea ascunsă a Grenadierului Purpuriu
În savanele și tufișurile uscate din estul Africii – din sudul Etiopiei și Somaliei până în Kenya, Tanzania și nordul Ugandei – trăiește una dintre cele mai frumoase bijuterii ale lumii păsărilor: grenadierul purpuriu, numit științific Granatina ianthinogaster.
Masculul este o explozie de culoare. Capul, gâtul și pieptul sunt acoperite de un albastru-violet închis, catifelat, care în lumina soarelui pare aproape electric. Pe față poartă o mască roșie aprinsă, perfect delimitată, ca și cum cineva ar fi pictat-o cu pensula cea mai fină. Burta și coada sunt de un albastru-cobalt și mai intens, iar pe aripi apar mici pete albe care sparg monocromul. Ciocul roșu-corai și picioarele roz completează portretul unui prinț al tufișurilor.
Femela, în schimb, a ales discreția: penaj măsliniu-cenușiu pe spate, cu dungi fine, și albicios pe burtă, perfectă pentru a se pierde printre crengile spinoase de acacia. Doar o sprânceană albăstruie și puțin roșu în jurul ochilor trădează că aparține aceleiași specii magnifice.
Acești mici granivori de doar 13-14 cm trăiesc în perechi sau în grupuri familiale restrânse. Sunt timizi și greu de observat; preferă să stea ascunși în tufișuri dense de Commiphora și Acacia, unde își construiesc cuiburi sferice din ierburi fine, cu intrarea laterală. Dimineața devreme și spre seară ies să bea apă la bălți sau să ciugulească semințe de ierburi și fructe mici de Salvadora persica.
Cea mai frumoasă scenă rămâne dansul nupțial: masculul își umflă penele violet, își ridică aripile ca să arate petele albe, își balansează corpul în ritm și scoate un cântec subțire, metalic, ca un clopoțel îndepărtat. Dacă femela acceptă, perechea rămâne împreună toată viața, crescând 3-5 pui albi ca zăpada la ieșirea din ou.
Deși nu este amenințat pe scară largă, grenadierul purpuriu rămâne o apariție rară și prețioasă pentru pasionații de păsări. În coliviile europene a fost cândva foarte căutat pentru frumusețea sa, dar astăzi este protejat și admirat mai ales în libertate – acolo unde, într-o dimineață norocoasă, un tufiș uscat se poate aprinde deodată în violet și roșu, ca o flacără vie.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Curiozități și Istorie
Omul care a îngropat timpul: 6 luni în adâncurile Pământului fără soare, ceas sau contact uman
În 1972, un om de știință francez a coborât în adâncurile Pământului… pentru a testa limitele minții umane. Se numea Michel Siffre, geolog și speolog pasionat, obsedat de o singură idee: Este timpul ceva exterior pe care îl trăim… sau ceva ce creăm în mintea noastră?
La 33 de ani, Siffre a decis să-și pună viața în joc pentru știință. Pe 14 februarie 1972, a intrat în Midnight Cave, o peșteră din Texas, SUA, la 130 de metri sub pământ. Acolo, în întuneric absolut, cu o temperatură constantă de 21°C și umiditate apăsătoare, și-a instalat un cort primitiv: un pat, o masă, un scaun și echipamente pentru măsurători – electrozi pe piept și cap care înregistrau ritmul cardiac, activitatea cerebrală și musculară.
Fără ceas, fără soare, fără contact uman real – putea suna echipa de la suprafață doar când se trezea sau mânca, dar ei nu aveau voie să-i dea nicio indicație despre timp. Mânca mâncare congelată, bea apă din rezerve și efectua teste zilnice: măsurători de tensiune, exerciții pe bicicletă staționară, teste de memorie și chiar țintă cu un pistol cu bile.
Siffre credea că, lipsit de “zeitgebers” (indicii externe precum lumina zilei), corpul uman ar adopta un ciclu natural de 48 de ore – nu 24, cum ne dictează societatea. Și avea dreptate. Treptat, ritmul său biologic s-a rupt de realitate: dormea 10-12 ore, apoi rămânea treaz 30-36 de ore, percepând totul ca pe o zi normală de 24 de ore. Când număra secundele în minte (de la 1 la 120), îi lua de două ori mai mult timp decât în mod normal – creierul său încetinise percepția timpului!
Izolarea l-a afectat profund: a devenit depresiv, paranoid (credea că echipa de sus îl sabotează), și-a pierdut memoria pe termen scurt, vederea s-a deteriorat, iar singurătatea l-a împins spre gânduri de sinucidere. Șoarecii din peșteră au devenit “prieteni” – a încercat să îmblânzească unul timp de zile întregi. Când a ieșit la suprafață pe 5 septembrie 1972, după exact 205 zile (aproape 7 luni), credea că trecuseră doar 5 luni. Avea barbă lungă, pielea palidă și era epuizat fizic și mental – recuperarea a durat ani.
Experimentul său din Midnight Cave (și cel anterior din 1962, de 63 de zile în Alpi) a fondat practic cronobiologia umană, arătând că avem un “ceas intern” independent de Soare – util pentru astronauți NASA sau pentru înțelegerea tulburărilor de somn. Siffre a dovedit că timpul nu e doar o convenție externă: îl construim în creier, iar fără ancoră, mintea se pierde în propriul haos.
Michel Siffre a murit în 2024, la 85 de ani, dar moștenirea sa ne bântuie: într-o lume plină de ceasuri și notificări, oare cât de mult ne-am deconectat de ritmul nostru adevărat?
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.



