Alice Voinescu: Lumina filosofiei în umbra temnițelor comuniste

În inima Europei la început de secol XX, pe malurile Dunării, la Turnu Severin, se naște pe 10 februarie 1885 o fată care va zgudui zidurile academice ale lumii. Alice Steriadi, fiica unui avocat doctor în Drept la Paris și a unei descendente a lui Petrache Poenaru, inventatorul creionului cu rezervor, crește într-un mediu impregnat de intelectualism și libertate. De mică, Alice devorează cărți, visează la idei care depășesc granițele unui cămin provincial. La 18 ani, ajunge la București, unde studiază la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică, dar spiritul ei neliniștit o împinge spre filosofie. În 1909, pleacă la Paris, la Sorbona, unde devine discipola lui Lucien Lévy-Bruhl, maestrul antropologiei filosofice.

Anii de studii la Paris sunt un vârtej de descoperiri. Alice, o femeie singură într-o lume dominată de bărbați, se confruntă cu prejudecăți, dar perseverența ei este de neclintit. În 1913, la doar 28 de ani, susține teza de doctorat despre școala neo-kantiană de la Marburg, devenind prima româncă doctor în filosofie. Lucrarea ei, publicată la Paris, este un tratat profund despre idealismul german, un pod între rațiunea abstractă și experiența umană. Ofertele curg: o catedră la o universitate americană, un post de lector la Sorbona. Dar Alice alege România. Se căsătorește în 1915 cu avocatul Stello Voinescu, un om blând care îi devine partener de viață și de luptă intelectuală. Împreună, ei formează un cuplu emblematic al elitei culturale românești, ea – gânditoarea, el – susținătorul discret.

Reîntoarsă acasă, Alice Voinescu devine o forță culturală irezistibilă. În 1922, este numită profesor titular de estetică și istoria teatrului la Conservatorul de Artă Dramatică din București. Sălile de conferințe se umplu până la refuz când ea urcă pe scenă. Vocea ei, caldă și pasionată, evocă spirite precum Eschil, Shakespeare sau Goethe, transformând orele de curs în spectacole vii. Între 1932 și 1942, radioul devine aliatul ei: conferințe despre feminism, educație și cultură, unde milită pentru emanciparea femeilor, declarând că “o țară care își reneagă trecutul nu are viitor”. Este invitată la decadențele de la Pontigny, în Franța, unde se împrietenește cu giganți precum André Gide și Roger Martin du Gard. Corespondența cu aceștia, plină de reflecții profunde, o leagă de un univers european efervescent. Publică volume esențiale: Montaigne, om și operă (1936), un portret uman al eseistului francez; Aspecte din teatrul contemporan (1941), o analiză incisivă a scenei moderne; și Eschil (1946), o omagiu adus tragediei grecești. Ca traducătoare, aduce în română pe Kleist și Thomas Mann, hrănind o generație cu idei universale.

Dar anii de glorie se întunecă odată cu venirea comunismului. În 1948, la 63 de ani, este pensionată forțat prin Decretul de comprimare a personalului didactic. Motivul? O “atitudine permanentă antidemocratică” – adică refuzul de a se alinia la dogma clară și materialistă. Alice, cu spiritul ei umanist și religios, nu poate accepta minciuna regimului. Critică subtil, în jurnalul ei intim (început în 1929 la sugestia lui Martin du Gard), corupția intelectualilor care se vând puterii. “Lichelele sunt în toate partidele, dar mă scârbește mai ales când vor să fie și reformatoare”, notează ea pe 3 decembrie 1947. Supraviețuiește cu o pensie mizeră și traduceri clandestine, ajutând discipoli și prieteni persecutați: Mihail Jora, Camil Petrescu, Vasile Voiculescu.

Advertisement

Persecuția atinge apogeul în aprilie 1951. La 66 de ani, Alice este arestată pentru simplul fapt că a participat la conferințele clandestine organizate de filosoful Petru Manoliu. Acuzată de “activități dușmănoase”, este aruncată în beciurile închisorii Jilava, apoi în lagărul de la Ghencea. Aici, în celule umede și aglomerate, unde ecourile torturilor răsună noaptea, petrece 19 luni – un an și șapte luni de umilințe și suferință fizică. Fără judecată, fără condamnare formală, devine un număr într-un sistem care striveste spiritele libere. În anchetă, declară cu demnitate: “Mărturisesc că n-am înțeles nimic, cu toată voința de a mă ține la curent”. Colegii de celulă – profesori, avocați, arhitecți – o numesc “grupul Voinescu Alice”, un simbol al rezistenței intelectuale. Eliberată în noiembrie 1952, nu găsește odihnă: este exilată în domiciliu obligatoriu la Costești, un sat uitat lângă Târgu Frumos, în nordul Moldovei. Aici, fără mijloace de subzistență, supraviețuiește șase ani în sărăcie lucie, izolată de lume, hrănindu-se din cărți și rugăciuni. Doar intervențiile prietenilor – Tudor Vianu, Perpessicius, Victor Eftimiu – și a lui Petru Groza o salvează de la pieire totală. Revine la București în ianuarie 1958, dar umbrele exilului o urmăresc.

Alice Voinescu se stinge din viață în noaptea de 3 spre 4 iunie 1961, la 76 de ani, în tăcere, așa cum a trăit ultimii ani. Jurnalul ei, publicat postum în 1997 și reeditat în 2013, dezvăluie o femeie de o noblețe rară: credincioasă, generoasă, neclintită în fața tiraniei. Alexandru Paleologu o numește “cea mai mare oratoare pe care am ascultat-o”, un far al culturii românești. Povestea ei nu este doar a unei victime, ci a unei victorii: filosoful care a ales adevărul în locul compromisului, lumina în bezna temniței. Într-o epocă a minciunilor, Alice Voinescu rămâne un exemplu de rezistență asumată, amintindu-ne că spiritul uman, odată aprins, nu poate fi stins.

Diamantul zebră (Taeniopygia guttata) este una dintre cele mai populare păsări exotice, originară din Australia și Insulele Sunda. Mică, de 10-11 cm, aparține familiei Estrildidae și este ușor de crescut în captivitate, fiind utilizată în studii de neurobiologie și comportament.

Masculii au penaj gri cu dungi negre-albe pe gât, obraji portocalii, flancuri pătate și cioc roșu. Femelele sunt mai sobre, gri-maronii. În captivitate există mutații colorate: albe, crem sau cu creastă.

Trăiește în zone aride din Australia și Indonezia, adaptată la secetă. Formează stoluri mari și se reproduce după ploi abundente. Specia este stabilă, clasificată cu preocupare minimă de IUCN.

Sociabile și zgomotoase, trăiesc în grupuri și sunt monogame pe viață. Masculii cântă complex, învățând de la tată, pentru curtare și coeziune socială.

Advertisement

Doar masculii cântă, cu melodii unice transmise cultural. Femelele preferă dialecte familiare. Este model pentru studiul învățării vocale la animale.

Se înmulțesc oportunist, depunând 2-7 ouă incubate 12-14 zile. Puii părăsesc cuibul după 3 săptămâni. Dieta: semințe, mei, insecte; în captivitate necesită varietate.

Trăiește 7-10 ani, este rezistentă și prolifică. Ideală pentru începători, dar are nevoie de spațiu și companioni.

Diamantul zebră reprezintă adaptabilitate și vitalitate, fiind o alegere excelentă ca pasăre de companie.

Advertisement

În septembrie 1887, New York-ul pulsa sub căldura tomnatică, iar străzile aglomerate din Lower East Side miroseau a pește proaspăt și a speranțe zdrobite ale imigranților. Elizabeth Jane Cochran, o tânără de 23 de ani din Pittsburgh, intra cu pași fermi într-o casă de oaspeți modestă de pe Second Avenue. Sub pseudonimul Nellie Bly – luat dintr-o melodie populară –, ea era reporterița ambițioasă a ziarului New York World, hotărâtă să dezvăluie ororile societății. Cu părul negru strâns și o rochie ieftină, cumpărată second-hand, Bly se transformă în Nellie Brown, o imigrantă cubaneză rătăcită și confuză.

Planul ei era unul de o temeritate rară: să se prefacă nebună pentru a fi internată în azilul notoriu de pe Blackwell’s Island, un loc șoptit cu groază – bătăi, mâncare stricată, condiții inumane. Bly cunoștea pericolele; odată înăuntru, ieșirea nu era garantată. Dar curajul o împingea înainte. “Dacă intru și ies, voi arăta lumii adevărul”, își spuse, privindu-se în oglinda sparată.

Prima mișcare: să convingă gazda. Bly începu să se plângă de dureri de cap, să vorbească singură și să plângă isteric. “Totul e pierdut! Soțul meu m-a părăsit în Cuba, sunt singură!”, strigă ea cu accent forțat, ochii largi de spaimă simulată. Femeile din casă o priviră îngrozite, apoi chemară poliția. Ofițerul o găsi pe podea, murmurând despre fantome. “E nebună rău”, zise el, ducând-o la secție.

În fața judecătorului, Bly străluci în rol. Ochii injectați (de la ceapa frecată în prealabil), vocea tremurândă, răspunsuri delirante: “Sunt Nellie Moreno… voci îmi spun să sar în râu!” Medicul o declară “insană” după o privire superficială. Nimeni nu verifică; era doar o imigrantă sărmană. Pe 22 septembrie, ajunse la Bellevue pentru observație, apoi, pe 24, fu transferată cu feribotul pe insulă.

Advertisement

Azilul era un infern: clădiri cenușii, ferestre zăbrelite, sute de femei – bolnave, sărace sau abandonate – în mizerie. Bly fu dezbrăcată, spălată cu apă rece și aruncată în dormitorul cu paturi pline de ploșnițe. Mâncarea: pâine mucegăită, supă cu viermi, carne alterată. Infirmierele băteau fără milă – palme, pumni, păr smuls. “Tăceți, nebunelor!”, urlau ele.

Bly rămase lucidă, memorând totul cu o tehnică simplă și discretă: repeta detaliile în minte ca pe un șir de numere sau cuvinte-cheie, grupându-le în categorii – “mâncare: pâine neagră, viermi 5; băi: apă murdară, 3 pe zi; bătăi: infirmiera X, pacientă Y, motiv Z” – și le “lega” de obiecte familiare din cameră (patul = mâncare, peretele = abuzuri, fereastra = doctori). Seara, sub pătura subțire, își repeta mental lista de 10-15 ori, ca un mantra, fixând-o în memorie pe termen scurt, apoi o consolida dimineața, adăugând noi elemente. Asta o ajuta să nu uite nimic, chiar și sub stresul amețelii de la medicamente sau băi reci.

Supraviețui “terapiilor” brutale – băi forțate, cămăși de forță, pastile –, prefăcându-se supusă. “Trebuie să rezist”, își spunea.

După zece zile de coșmar, New York World interveni. Un reporter o “găsi” pe “Nellie Brown”. Eliberată pe 2 octombrie, slăbită și cu vânătăi, dar triumfătoare.

Articolele ei, Ten Days in a Mad-House, zguduiră orașul: anchete, reforme, fonduri. Bly deveni legendă, fondatoarea jurnalismului sub acoperire. Planul ei schimbase totul.

Advertisement