Într-un orășel englezesc izolat, învăluit în ceață și umbre ale trecutului, Claire Douglas țese un thriller psihologic care te captivează irezistibil de la prima pagină. „Fetele dispărute” (ediție românească apărută la Litera în 2023) pornește de la un accident teribil: patru adolescente, prietene de-o viață, se urcă într-o mașină condusă de Olivia pe o noapte ploioasă. O siluetă fantomatică apare brusc în față, Olivia frânează violent, iar când își revine, este singură – celelalte trei fete au dispărut fără urmă. Două decenii mai târziu, jurnalista Jenna Halliday ajunge în Stafferbury pentru a realiza un podcast despre acest caz nerezolvat, sperând să o convingă pe Olivia să rupă tăcerea. Dar micul oraș ascunde secrete adânci, iar Jenna devine ținta unor amenințări subtile, dezgropând un mozaic de minciuni, trădări și legende locale care par să invoce chiar spirite răzbunătoare.

Claire Douglas, autoare britanică premiată și bestseller Sunday Times, demonstrează din nou de ce este considerată „regina răsturnărilor neașteptate de situație” (cum o numește Gillian McAllister). Povestea alternează perspectivele – cea a Oliviei, marcată de vinovăție și izolare, și cea a Jennei, o outsider ambițioasă cu propriile demoni – creând un ritm alert, plin de suspans. Atmosfera gotică, cu păduri dese, drumuri șerpuite și un sentiment omniprezent de paranoia, amplifică tensiunea, amintind de thrillere clasice precum cele ale lui Gillian Flynn sau Sarah Pearse, care chiar laudă volumul ca fiind „cel mai bun al autoarei”. Personajele nu sunt perfecte: Olivia este fragilă și reticentă, Jenna impulsivă și uneori naivă, dar tocmai aceste nuanțe umane le fac credibile și emoționante. Secundarii – de la localnici ostili la familii sfâșiate – adaugă straturi de complexitate, transformând orășelul într-un personaj viu, sufocant.

Ce face cartea cu adevărat memorabilă sunt twist-urile: Douglas le dozează magistral, dezvăluind treptat conexiuni neașteptate între trecut și prezent, fără a cădea în clișee supranaturale ieftin. Finalul? O explozie de revelații care te lasă cu gura căscată, legând toate firele narative într-un mod inteligent și convingător. Nu e perfectă – unii cititori ar putea regreta că podcastul Jennei nu e explorat mai profund sau că anumite subploturi se rezolvă prea rapid –, dar aceste mici imperfecțiuni pălește în fața energiei narative.

Advertisement

Adiva Geffen, prolifica autoare israeliană cunoscută pentru romanele istorice și thrillerele sale captivante, ne oferă în „În liniștea pădurii” (Editura RAO, 2024, traducere de Roxana-Cristina George) o poveste sfâșietoare, inspirată din evenimente reale, care explorează limitele supraviețuirii și puterea de neclintit a maternității în mijlocul haosului celui de-al Doilea Război Mondial. Publicat inițial în ebraică sub titlul „Surviving the Forest”, romanul a fost tradus în română anul trecut și a atras atenția cititorilor pasionați de ficțiune istorică, fiind lăudat pentru autenticitatea sa emoțională și pentru modul în care îmbină documentul istoric cu narațiunea ficțională.

Acțiunea se deschide în Polonia anului 1939, într-un sat idilic unde Shurka, o tânără evreică vibrantă și plină de viață, trăiește un basm domestic alături de soțul ei iubitor și cei doi copii mici. Viața lor, marcată de râsete, vecini prietenoși și o comunitate aparent armonioasă, se năruie brusc odată cu invazia nazistă. Geffen construiește cu măiestrie contrastul dintre inocența cotidiană și brutalitatea istoriei: familia este smulsă din căminul lor, forțată să se refugieze într-un ghetou sufocant, unde noaptea Gestapoul răpește suflete în tăcere, iar speranța devine un lux interzis. Dar adevăratul calvar începe când Shurka, ghidată de un instinct matern primordial, decide să fugă în inima pădurilor poloneze – un labirint de copaci seculari, mlaștini și buncăre improvizate, unde supraviețuirea înseamnă să te contopești cu natura, să mănânci rădăcini și să te ascunzi de raidurile germane.

Pădurea, personaj central al romanului, nu este doar un decor, ci un simbol ambivalent: un adăpost protector, dar și un dușman nemilos, unde liniștea ascunde amenințări constante – trădări din partea localnicilor, ierni crunte și pierderi ireparabile. Geffen, bazându-se pe mărturii istorice autentice despre partizanii evrei din pădurile Poloniei, descrie cu o precizie dureroasă condițiile de viață subterane: colibe săpate în pământ, camuflate sub tufe, unde familia și alți refugiați împart spații claustrofobice, hrăniți de speranța unei eliberări îndepărtate. Vocea naratoare alternează perspectivele, trecând fluid de la copilăria Shurkei la maturitatea ei marcată de traume, oferind cititorului o cronologie sinuoasă care oglindește haosul războiului. Totuși, unii critici au remarcat o anumită sacadare în ritm, cu tranziții temporale care pot părea fragmentate, ca și cum narațiunea ar fi fost țesută din bucăți de memorie.

Ce face cartea memorabilă nu este doar realismul crud – foametea, bolile, execuțiile sumare –, ci și profunzimea personajelor. Shurka nu este o eroină idealizată, ci o femeie obișnuită transformată de circumstanțe: fragilă, dar feroce în dragostea ei pentru copii, capabilă de sacrificii inimaginabile. Geffen, membră a Asociației Scriitorilor Israelieni și autoare a peste 20 de volume, excelează în conturarea psihologiei umane sub presiune, explorând teme precum loialitatea vecinilor (unii polonezi ajută, alții trădează pentru recompense) și moștenirea supraviețuirii postbelice. Finalul, cu emigrarea Shurkei spre Israel, oferă un răgaz optimist, amintind că din cenușă poate renaște speranța.

Advertisement

„În liniștea pădurii” nu este o lectură ușoară – lasă urme, ca o rană deschisă –, dar este esențială pentru a înțelege rezistența evreiască dincolo de lagărele de concentrare. Geffen ne amintește că istoria nu uită, iar noi nu ar trebui s-o facem. Recomand cu căldură fanilor lui Ken Follett sau Deborah Harkness, celor care caută ficțiune cu rădăcini adânci în realitate. Notă: 4.5/5 – o carte care șoptește, dar răsună puternic.

„Portretul lui Dorian Gray”, publicat în 1890 ca povestire în revista Lippincott’s Monthly Magazine și extins în roman în 1891, reprezintă singurul roman al lui Oscar Wilde și una dintre capodoperele literaturii victoriene. Cartea explorează teme profunde precum frumusețea efemeră, corupția morală, hedonismul și dualitatea naturilor umane, împletind elemente gotice cu satiră socială și reflecții filozofice inspirate de estetismul wildean – mișcarea „art for art’s sake”.

Dorian Gray, un tânăr de o frumusețe răpitoare, devine subiectul unui portret realizat de artistul Basil Hallward. Influențat de lordul Henry Wotton, un cinic charismatic care predică plăcerea senzuală ca scop suprem al vieții, Dorian își exprimă dorința ca portretul să îmbătrânească în locul său. Ce urmează este o călătorie în abisurile sufletului, unde consecințele alegerilor morale se manifestă în moduri supranaturale și devastatoare.

Wilde folosește portretul ca metaforă genială pentru conștiință și decădere interioară, criticând ipocrizia societății victoriene obsedate de aparențe. Personajele sunt vii și memorabile: Dorian incarnă inocența coruptă, Basil – idealismul artistic, iar lordul Henry – inteligența diabolică, cu aforismele sale tăioase care au devenit citate clasice (ex: „Singurul mod de a scăpa de o ispită este să-i cedezi”). Stilul este elegant, plin de dialoguri spirituale și descrieri senzuale, dar romanul a stârnit scandal la apariție, fiind acuzat de imoralitate – Wilde a adăugat o prefață în ediția din 1891 pentru a apăra arta de cenzură.

 Profunzimea psihologică, umorul ironic și relevanța eternă a temelor (vanitate, influențe toxice, prețul plăcerii). Este o lectură captivantă, cu un ritm care crește în intensitate.

Advertisement

Unele pasaje descriptive pot părea excesive cititorilor moderni, iar finalul, deși impactant, lasă loc interpretărilor.