„Terra Nostra” este probabil cea mai ambițioasă și mai grea carte a lui Carlos Fuentes – un adevărat ocean narativ în care cititorul riscă să se piardă, dar poate și să se regăsească, dacă are răbdare.
Fuentes construiește aici o lume paralelă, extrem de densă, în care se întâlnesc mai multe timpuri: Evul Mediu iberic, Renașterea, barocul hispano-american, secolul XX și un viitor apocaliptic indistinct. Personaje istorice (Filip al II-lea, Felipe, Don Quijote, Felipe el Hechizado) se dedublează, se transformă, se reîntrupează sub alte nume și chipuri, într-o continuă reîncarnare a aceleiași setei de putere, control și ordine absolută.
Romanul este o meditație uriașă despre obsesia spaniolă pentru puritate, despre închisoarea timpului liniar, despre încercarea zadarnică de a opri curgerea istoriei și de a impune un „moment etern” perfect, steril, mort. Palatul Escorial devine simbolul acestei închisori temporale – un loc unde totul este fixat, catalogat, controlat, până la sufocare.
Stilul este baroc în sensul cel mai profund: excesiv, labirintic, încărcat de digresiuni, oglinzi, repetiții, liste nesfârșite, ceremonii fastuoase și erotism rece. Uneori textul devine aproape sufocant de dens, alteori se deschide brusc spre momente de o frumusețe tăioasă.
Pentru cititorul obișnuit cu romanele lineare, „Terra Nostra” poate părea un supliciu. Pentru cel dispus să se lase purtat de curenții, de refluxurile și de vârtejurile timpului fuentinian, rămâne una dintre cele mai importante experiențe literare posibile în limba spaniolă – o încercare disperată și magnifică de a cuprinde deodată toată memoria hispanică, cu toată gloria, oroarea și vina ei.
O carte care nu se citește – se străbate. Și după ce o termini, ai senzația ciudată că ea continuă să se scrie înăuntrul tău, la nesfârșit.
