„Falsul candidat” este genul de roman care te face să-ți pui întrebări extrem de neplăcute după ce-l termini – și tocmai asta îl face reușit.

Brian Klein construiește o poveste aparent neverosimilă, care însă, pe măsură ce citești, începe să pară sinistru de plauzibilă: un om absolut nimeni, fără trecut notabil, fără carismă naturală, fără schelet în dulap (pentru că nici măcar dulap nu prea are), este transformat sistematic într-un candidat prezidențiabil aproape irezistibil. Totul este calculat cu precizie de chirurg: replici, gesturi, emoții false, biografie reinventată, scandaluri controlate, până și furia autentică este regizată.

Ce impresionează cel mai mult este felul în care autorul arată mecanismele invizibile ale puterii moderne: nu banii și nici măcar ideile contează în final, ci capacitatea de a controla narațiunea. Cine povestește mai convingător, cine plânge mai bine în fața camerei, cine pare mai „uman” în momentele potrivite – acela câștigă.

Personajele sunt reci, precise, aproape lipsite de căldură umană – și tocmai asta le face teribil de credibile. Nu există eroi, nici măcar anti-eroi romantici. Sunt doar profesioniști care fac ceea ce știu să facă cel mai bine: să manipuleze percepția publică.

Advertisement

Stilul lui Klein este direct, tăios, fără ornamente. Nu te lasă să respiri prea mult, nici să te atașezi de cineva. Te ține la distanță exact cât trebuie ca să înțelegi că și tu, cititorul, ești un pic complice doar prin faptul că urmărești spectacolul.

Dacă îți plac romanele care te fac să te uiți cu alți ochi la știrile de seară și la campaniile electorale, „Falsul candidat” este lectură obligatorie. Te lasă cu un gust amar și cu o singură întrebare supărătoare: oare câți dintre cei pe care îi votăm astăzi au fost și ei, la un moment dat, doar niște falsuri foarte bine lucrate?

Ismail Kadare transformă în acest roman o simplă poveste despre un decret imperial într-o meditație cutremurătoare asupra mecanismelor puterii absolute și asupra felului în care absurdul devine lege.

În centrul cărții stă firmanul – ordinul secret, orb, fără semnătură și fără adresă precisă – care pornește din capitala imperiului otoman și se răspândește ca o molimă prin provincii. Nimeni nu știe exact ce spune, nimeni nu îndrăznește să-l deschidă, dar toți se tem de el și îl execută cu o supunere fanatică. Kadare construiește astfel o alegorie perfectă a totalitarismului: puterea nu are nevoie să fie clară, dimpotrivă, cu cât este mai vagă și mai misterioasă, cu atât devine mai terifiantă.

Personajele – scribi, pași, beci, simpli supuși – sunt prinse într-o roată gigantică de frică, suspiciune și interpretări nebuloase. Nimeni nu scapă neatins: nici cei care încearcă să descifreze firmanul, nici cei care îl ignoră, nici cei care îl aplică orbește. Kadare descrie această lume cu o ironie rece, aproape chirurgicală, fără să ridice tonul, fără să explice prea mult. Tocmai sobrietatea aceasta face ca groaza să pătrundă adânc.

Stilul cărții este caracteristic lui Kadare: propoziții scurte, ritm apăsat, imagini de o plasticitate dură. Balcanii apar aici ca un spațiu în care istoria se repetă obsesiv, iar imperiile cad, dar metodele lor de control rămân la fel de eficiente. Firmanul devine metafora perfectă pentru orice sistem care guvernează prin teroare difuză, prin frica de necunoscut, prin autocenzura anticipativă.

Advertisement

„Firmanul orb” nu este un roman liniștitor. Te lasă cu un gust amar și cu întrebarea dacă mecanismele descrise aparțin doar trecutului îndepărtat sau dacă, dimpotrivă, continuă să funcționeze și astăzi, sub alte nume și alte hârtii.

Unul dintre cele mai tăioase și mai inteligente romane ale lui Kadare, o lectură esențială pentru oricine vrea să înțeleagă cum se naște și cum se perpetuează frica de stat.

Yaniv Iczkovits reușește în acest roman să facă ceva aparent simplu, dar extrem de dificil: să vorbească despre marile întrebări ale existenței evreiești fără să cadă nici în predică, nici în clișeele obosite ale literaturii holocaustice.

Povestea urmărește trei surori dintr-o familie ultraortodoxă din Ierusalim, ale căror vieți se despart dramatic după ce una dintre ele, Motele, dispare brusc, lăsând în urmă un bilet și o tăcere apăsătoare. În centrul cărții stă însă figura tatălui – măcelarul evlavios, dur, autoritar – și felul în care prezența lui masivă modelează, sufocă și totodată întemeiază identitățile fiicelor.

Stilul lui Iczkovits este precis, tăios, uneori brutal de sincer. Nu face concesii cititorului: nici personajele nu sunt ușor de simpatizat, nici soluțiile nu sunt confortabile. Totuși, tocmai această lipsă de indulgență creează o tensiune constantă și o autenticitate rară. Citim cu sufletul la gură, nu din cauza acțiunii trepidante (romanul e mai degrabă lent, apăsat), ci din cauza presiunii morale și existențiale care crește pe parcurs.

Particular remarcabilă este maniera în care autorul vorbește despre trup: despre carnea tăiată în măcelărie, despre menstruație, despre sexualitate reprimată, despre naștere și moarte – toate aceste dimensiuni fizice sunt tratate cu o privire în același timp crudă și profund respectuoasă față de corpul uman.

Advertisement

„Fiica măcelarului” nu este un roman ușor. Nu te mângâie, nu te iartă, nu-ți oferă răspunsuri definitive. Dar tocmai de aceea rămâne cu tine mult timp după ce închizi ultima pagină – ca o tăietură bine plasată, care doare, sângerează puțin, dar vindecă ceva adânc.

Unul dintre cele mai puternice romane israeliene traduse în ultimii ani. Merită citit cu atenție și fără grabă.