Când am început să citesc „O femeie puternică”, nu știam la ce să mă aștept de la o comediantă scoțiană cunoscută pentru umorul ei tăios și aparent lipsit de filtre. Ce am descoperit a fost una dintre cele mai curajoase și mai inteligente cărți autobiografice pe care le-am întâlnit în ultimii ani – un pumn în stomac împachetat în hohote de râs, care te lasă cu un nod în gât și cu dorința de a îmbrățișa autoarea pentru curajul ei nebunesc.
Fern Brady nu scrie frumos. Scrie adevărat. Și adevărul ei e urât, murdar, dureros de amuzant. Crescută într-o familie disfuncțională din Scoția anilor ’90, cu un tată violent și o mamă copleșită, Fern descrie o copilărie în care se simțea permanent „defectă”. Nu înțelegea glumele colegilor, nu suporta atingerea, nu știa să mintă ca să fie pe plac. Toate astea nu erau „mofturi de fată răsfățată”, ci semnele unui autism pe care nimeni nu-l recunoștea la fete – pentru că fetele „sunt doar timide” sau „prea sensibile”.
Cartea curge ca un stand-up de două ore care devine brusc confesiune. De la joburile ciudate (stripteuză în cluburi dubioase, escortă pentru bani rapizi) la dependența de alcool și droguri care o țineau în viață, Brady nu cruță nimic. Include episoade de auto-vătămare, tentative de sinucidere și momente în care sistemul medical britanic o tratează ca pe o „isterică”. Când primește în sfârșit diagnosticul de autism la 33 de ani, reacția ei nu e ușurare pură – e furie. Furie că a pierdut decenii încercând să fie „normală” într-o lume care nu era făcută pentru ea.
Ce face cartea asta specială e umorul. Fern Brady e ca o Amy Schumer care a citit prea mult Foucault și a crescut bătută de viață. Glumește despre momente în care alții ar plânge: cum își tăia pielea ca să „scape din cap”, cum își vindea corpul ca să-și plătească chiria, cum medicii o diagnosticau cu „tulburare de personalitate borderline” pentru că era femeie și plângea prea tare. Râsul vine brusc, ca o palmă, și te lovește fix când te aștepți mai puțin.
„O femeie puternică” nu e doar despre autism. E despre cum societatea pedepsește femeile care nu se încadrează în matrița „drăguță și cuminte”. E despre sărăcie, despre abuz, despre cum comedia poate fi uneori singura armă împotriva disperării. Fern Brady nu cere milă – cere înțelegere. Și o primește, pentru că scrie cu o sinceritate care te dezarmează complet.
Dacă ai citit „The Woman in Me” de Britney Spears și ai vrut mai mult nerv, dacă „Educated” de Tara Westover ți s-a părut prea blândă, dacă vrei să înțelegi cum e să fii femeie neurodivergentă într-o lume care te vrea „normală” cu orice preț – citește asta. Nu vei mai privi niciodată autismul la fel. Și probabil vei râde cu lacrimi citind despre cum Fern a aflat că „a fi sociabilă” înseamnă să minți constant despre cât de bine te simți.
Vrei să fii mereu la curent cu toate știrile? Urmăreste CalarasiPress pe canalul de WhatsApp.
Abonează-te la canal
