„Jurnalul de la Păltiniș” de Gabriel Liiceanu nu este un roman în sensul clasic al termenului, ci un jurnal filosofic care documentează experiențele autorului și ale altor intelectuali români, precum Andrei Pleșu, în preajma lui Constantin Noica, în perioada 1977-1981. Publicat inițial în 1983 la Editura Cartea Românească, apoi revizuit și completat în 1991 la Humanitas, acest volum a devenit un fenomen cultural în România comunistă, un simbol al rezistenței prin cultură într-o epocă de opresiune.
Cartea surprinde momentele petrecute la Păltiniș, o stațiune montană lângă Sibiu, unde Noica, retras voluntar, și-a pus în practică visul de a forma o generație de tineri intelectuali capabili să ducă mai departe spiritul culturii autentice. Liiceanu consemnează cu o combinație de admirație, introspecție și detaliu dialogurile, reflecțiile și atmosfera din jurul „școlii de la Păltiniș”. Textul nu urmărește o intrigă narativă, ci explorează o devenire spirituală și intelectuală, punând accent pe relația maestru-discipol și pe valoarea culturii ca refugiu și act de libertate.
Stilul lui Liiceanu este dens, introspectiv și impregnat de o fervoare intelectuală care poate fi copleșitoare pentru cititorii neobișnuiți cu limbajul filosofic. Dialogurile cu Noica, presărate cu referințe la Platon, Kant, Heidegger sau Eliade, dezvăluie un univers al ideilor în care filosofia nu este doar teorie, ci un mod de a trăi. Totuși, această densitate poate face lectura dificilă pentru cei fără un background solid în domeniu. Pe alocuri, textul capătă o notă personală, confesivă, ceea ce îi conferă o anumită căldură și accesibilitate emoțională.
Un aspect remarcabil al cărții este contextul istoric în care a apărut. În anii ’80, într-o Românie sufocată de cenzură și lipsuri, „Jurnalul de la Păltiniș” a fost mai mult decât o carte – a fost un manifest. Se vindea „pe sub mână”, se împrumuta doar prietenilor de încredere și stârnea cozi la librării, devenind un simbol al setei de libertate spirituală. Criticii au lăudat-o ca pe un „manual de seninătate” (Virgil Ierunca) sau un „scenariu al formării de sine” (Ștefan Augustin Doinaș), însă au existat și voci care au văzut în ea o idealizare excesivă a lui Noica sau o detașare elitistă de realitățile vremii.
Punctele forte ale jurnalului includ profunzimea reflecțiilor, portretul viu al lui Noica – un personaj complex, pasionat și uneori contradictoriu – și capacitatea de a inspira cititorul să-și chestioneze propria relație față de cultură. Pe de altă parte, lipsa unei structuri narative clasice și abundența referințelor erudite pot descuraja cititorii care caută o lectură mai lejeră.
În concluzie, „Jurnalul de la Păltiniș” este o lucrare de o valoare incontestabilă în literatura română, o mărturie a puterii spiritului într-un timp al constrângerilor. Este recomandată celor pasionați de filosofie, istorie culturală sau jurnale intime, dar necesită răbdare și o anumită disponibilitate pentru introspecție. Nu e o carte care se citește pe fugă, ci una care te invită să poposești în ea, să meditezi și, poate, să te transformi.
Precizări:
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
