În colecția de unsprezece povestiri din „Trupul sufletului” (ediție românească recentă la Humanitas Fiction, traducere de Luana Schidu), Ludmila Ulitkaia, autoarea rusă celebră pentru romane precum „Medicus” sau „Fiicele mele”, ne invită într-un univers intim și profund uman, unde trupul devine oglinda sufletului. Publicată inițial în rusă ca „O tele duși” în 2019 și tradusă în engleză sub titlul „The Body of the Soul” (2023, Yale University Press), cartea împarte structura în două secțiuni – „Prietenele” și „Trupul sufletului” –, explorând momente cruciale din vieți obișnuite, marcate de iubire, pierdere și transcendență.

Ulitkaia, biolog de formație și scriitoare premiată internațional (inclusiv Premiul Booker rus și Grinzane Cavour), scrie cu o tandrețe ironică, specifică stilului ei, care amintește de umorul negru al lui Cehov, dar cu o sensibilitate feminină modernă. Personajele sale – de la un cuplu lesbian din „Dragonul și Phoenixul” (o căsătorie interculturală armeniano-azeră în Amsterdam, contestată de familii tradiționaliste) la o bibliotecară care uită limbajul în pragul morții („Drumul șerpuit”) sau un patolog confruntat cu anomalii inexplicabile („Autopsia”) – sunt anonimi, dar profund reali. Ele ilustrează cum iubirea, sub forme diverse (atracție fizică, devotament matern, loialitate necondiționată), dizolvă barierele sociale, culturale sau chiar cele dintre viață și moarte.

Recenziile internaționale subliniază farmecul fatalist, dar nu morocănos, al prozei sale: Kirkus Reviews laudă diversitatea tematică, de la sinucideri literare la transformări miraculoase, în timp ce The Arts Fuse notează că „viața, chiar dureroasă, merită jucată ca un joc”. În română, cititorii de pe Libris sau Elefant.ro evocă emoția persistentă: „Te prinde în mreje și te ține în poveste chiar după ce textul s-a terminat”, spun ei, subliniind delicatețea cu care Ulitkaia abordează subiecte tabu, precum moartea sau sexualitatea, fără să cadă în morbiditate.

Prefața cărții, cu citatul emblematic – „Nimeni nu poate desena o hartă a sufletului. Doar zona de hotar poate fi uneori sesizată” –, setează tonul filosofic, invitând la reflecție asupra fragilității umane. Povestirile sunt scurte, concise, dar dense emoțional, sugerând prin detalii subtile (o haină uitată, un gest de tandrețe) bogăția interioară. Criticii ruși (de pe LiveLib sau LitRes) apreciază curajul de a vorbi despre „tranziția de la trup la sufletul nemuritor”, cu un umor care alină durerea, iar traducerea engleză de Richard Pevear și Larissa Volokhonsky (cei care au redat magistral „Anna Karenina”) păstrează nuanțele poetice.

Advertisement

„Trupul sufletului” nu e o lectură ușoară – e una vindecătoare, care ne amintește că, în ciuda limitelor trupului, sufletul persistă prin iubire. Recomand fanilor lui Alice Munro sau Haruki Murakami, celor care caută proză care să zguduie blând, fără clișee. O carte care, odată închisă, continuă să vibreze, invitându-te să privești mai atent în oglinda propriei tale existențe.

În inima efervescentă a New Yorkului din secolul al XIX-lea, unde zgârie-norii se înalță ca niște visuri îndrăznețe pe fundalul unei metropole în plină expansiune, Care Santos țese o poveste captivantă și plină de nuanțe despre ambiție, iubire și consecințele neașteptate ale unor intenții pure. „Nebunul păsărilor”, romanul catalanezei se inspiră din faptele reale ale lui Eugene Schieffelin, un naturalist amator excentric, bogat și pasionat de opera lui William Shakespeare. Dar Santos nu se limitează la o simplă biografie ficționalizată; ea transformă această istorie într-o fabulă modernă despre condiția umană, unde visurile pot deveni capcane, iar dragostea – un motor devastator.

Protagonistul, Eugene, este un personaj memorabil: un bărbat matur, discret în cercurile elitiste newyorkeze, dar animat de o obsesie arzătoare. Totul pornește de la sora sa mult iubită, Martha, care, pe patul de moarte, își exprimă dorința de a vedea pe cerul Americii toate păsările menționate de Shakespeare în piesele sale – de la grauri la privighetori. Eugene, loial până la extremă, preia acest vis ca pe un legământ sacru. Cu resurse financiare nelimitate și o minte inventivă, el importă 100 de perechi de grauri europene (o specie străină continentului) și le eliberează în Central Park, în 1890. Gestul pare romantic, aproape poetic, dar Santos dezvăluie treptat prețul plătit pentru această „îmbunătățire” a lumii: graurii, lipsiți de prădători naturali, se multiplică exploziv, colonizând cerul de la Atlantic la Pacific, distrugând culturi agricole și invadând habitate ale păsărilor autohtone. Astăzi, estimările vorbesc de peste 200 de milioane de exemplare – o invazie involuntară care ilustrează perfect dilema ecologică a „bunelor intenții”.

Stilul autoarei este un deliciu: ritmat și plin de umor subtil, cu un narator omniscient care alternează perspectivele, creând o intimitate caldă cu cititorul prin scurte paranteze narative. Acestea nu doar adaugă adâncime personajelor – de la soția loială a lui Eugene, care navighează gelozia față de fantoma frumoasei Marta, la prietenii săi ambițioși care se alătură proiectului cu motivații proprii – ci și leagă firul istoric de ficțiune într-un mod fluid. Santos, cunoscută pentru romane precum „Tot binele și tot răul” sau „Voi merge pe urmele pașilor tăi” (traduse în peste 20 de limbi), excela în explorarea temelor familiale și a moștenirii emoționale. Aici, ea extinde paleta, împletind istoria naturală cu cea personală: pierderea, puterea iubirii fraterne și ironia destinului. „Am fost fascinată de ideea că un om poate schimba lumea cu o singură decizie, fără să-i cunoască repercusiunile”, spune autoarea într-un interviu, iar cartea răsună exact cu această reflecție.

Ce face „Nebunul păsărilor” memorabil nu este doar acțiunea – o călătorie dublă în spațiu și timp, de la secretele laboratoare ale lui Eugene la consecințele secolului XXI – ci invitația sa profundă: să trăim cu adevărat curaj, dar cu înțelepciune, și să căutăm frumusețea în haosul pe care îl creăm. Este o lectură care te poartă pe aripile unui stol necontrolat, lăsându-te cu un zâmbet amar și o întrebare: oare visurile noastre nu sunt, la rândul lor, niște păsări sălbatice? Recomand cu entuziasm fanilor istoriilor istorice bine documentate, dar și celor care apreciază proza elegantă, cu ecouri shakespeariene subtile. Un roman care merită un loc pe orice raft dedicat poveștilor despre limitele omenești.

Advertisement

Într-o eră în care regulile jocului politic par să se fi evaporat sub presiunea ambițiilor nemăsurate și a tehnologiilor necontrolate, Giuliano da Empoli revine cu un eseu incisiv care disecă haosul contemporan ca pe o vână sălbatică a puterii. „Vremea prădătorilor”   după succesul fulminant al originalului francez „L’Heure des prédateurs”, nu este doar o analiză geopolitică, ci un portret viu, mordant, al unei lumi în care democrația pare un animal rănit, vânat de autocrati și magnați tech. Da Empoli, consilier politic cu acces la culisele puterii europene (de la Matteo Renzi la Emmanuel Macron), transformă experiențele sale într-o narativă hibridă – parte jurnal de bord, parte avertisment machiavelic – care te face să privești știrile zilnice cu un fior de recunoaștere amară.

Cartea ne poartă printr-un itinerar global febril: de la Palatul de Sticlă al ONU din New York la Ritz-Carlton-ul din Riad, unde prințul moștenitor saudit Mohammed bin Salman dictează soarta regiunii cu o mână de fier ascunsă în mănuși de catifea. Da Empoli explorează figuri emblematice ale „prădătorilor”: Donald Trump, transformat în monarh al haosului prin forța brută și dezinformare; Vladimir Putin, maestrul manipulării istorice; Nayib Bukele din El Salvador, autointitulat „cel mai tare dictator al lumii”; sau lideri tech precum Elon Musk și Sam Altman, care, din birourile Silicon Valley, rescriu regulile jocului prin AI neîngrădit și algoritmi care favorizează viralitatea în detrimentul adevărului. Aceste portrete nu sunt simple caricaturi morale – autorul, cu luciditatea unui observator privilegiat, evită judecata facilă, concentrându-se pe logica internă a acestor actori: o combinație letală de ambiție nemăsurată, viteză și indiferență față de instituțiile tradiționale.

Ce face cartea cu adevărat memorabilă este stilul: un amestec de ironie acidă, referințe istorice fulgurante (de la Borgia la cucerirea Mexicului de către spanioli) și momente de umor negru care alină gravitatea temei. Da Empoli nu predică – el descifrează, amintind că „viralitatea e mai importantă decât adevărul, iar viteza e în slujba celui puternic”. Rezultatul? Un text scurt, dar dens, care se citește pe nerăsuflate, lăsând cititorul cu un sentiment de urgență: cum apărăm democrația când regulile s-au schimbat, iar prădătorii deja dictează jocul?

Comparativ cu precedentul său succes, „Magul de la Kremlin” (adaptat recent în film cu Jude Law în rolul lui Putin), „Vremea prădătorilor” este mai puțin ficționalizat, dar la fel de captivant – un docu-eseu care câștigă teren pe bunele intenții ale primului, oferind o viziune globală în loc de un zoom pe Rusia. Criticii internaționali au salutat-o ca „esențială pentru elitele politice europene” (Politico) sau „briliantă, acid de inteligentă și terifiantă” (John Sweeney), iar în România, lansarea de la Humanitas din octombrie a stârnit dezbateri aprinse despre relevanța sa pentru crizele noastre locale.

Advertisement

În concluzie, dacă Machiavelli ar trăi azi, ar scrie asta: o carte obligatorie pentru oricine vrea să înțeleagă de ce lumea pare să se dezintegreze sub ochii noștri. Nota: 4.5/5 – deductibil doar pentru că, la final, soluțiile rămân evazive, lăsând responsabilitatea în mâinile noastre, cei obișnuiți.