În universul thriller-elor marca Lee Child, Jack Reacher nu este doar un erou solitar, ci un adevărat titan al justiției improvizate, un fost ofițer de poliție militară care rătăcește prin America doar cu un rucsac minim pe umeri și o morală inflexibilă. Al unsprezecelea volum al seriei, „ Ghinioane și încurcături” (Bad Luck and Trouble, 2007), publicat în română de Editura Trei, ne scoate din zona de confort a lui Reacher cel izolat și îl aruncă într-o aventură de echipă, dezvăluind rareori explorate fațete ale trecutului său militar. Rezultatul? Un roman exploziv, plin de adrenalină, loialitate și răzbunare, care reafirmă de ce Child este considerat unul dintre cei mai captivanți autori de thrillere contemporani.

Povestea începe cu un gest brutal: Calvin Franz, un vechi camarad din unitatea specială de investigații a Armatei SUA, este aruncat viu dintr-un elicopter deasupra deșertului californian, la peste 900 de metri altitudine. Mesajul este clar – cineva vânează membrii fostei echipe a lui Reacher. Când Frances Neagley, singura femeie din grup și o figură dură, cu un instinct de supraviețuire de oțel, îl contactează pe Reacher cu un semnal codificat, lucrurile escaladează rapid. Cei doi se reunesc cu ceilalți supraviețuitori – Karla Dixon, expertă în finanțe, și David O’Donnell, maestrul în securitate – și pornesc o investigație care îi poartă din Los Angeles până în Las Vegas și deșerturile aride, dezgropând un complot legat de un furt masiv de fonduri de pensii militare și o rețea de securitate coruptă condusă de un antagonist viclean, Allen Lamont (cunoscut sub aliasul Adrian Mount).

Ce face cartea aceasta specială este echilibrul perfect între acțiune fulgerătoare și momente de umanitate. Spre deosebire de volumele anterioare, unde Reacher rezolvă totul singur, aici îl vedem colaborând, dezvăluind o latură de lider carismatic și, ocazional, vulnerabil – mai ales când vine vorba de prieteni uciși și familii lăsate în urmă. Child construiește suspansul cu o logică impecabilă, fără propoziții inutile sau descrieri pompoase: fiecare capitol este un glonț tras direct, un text care te ține lipit de pagină. Finalul, o confruntare epică din care fac parte elicoptere și răfuieli nemiloase, este una dintre cele mai satisfăcătoare răzbunări din serie, un adevărat ochi pentru ochi care lasă un gust amar-dulce de justiție.

„Ghinioane și încurcături” nu e doar un thriller; e o celebrare a loialității care transcende uniforma militară, un reminder că, în lumea lui Child, norocul prost se răzbună cu o precizie chirurgicală. Dacă ești fan al genului, nu rata – Reacher nu așteaptă pe nimeni.

Advertisement

„Eu, acuzatul” de Imran Mahmood este un roman tulburător și profund, care transcende convențiile clasice ale thrillerului juridic, oferind o experiență narativă intensă, construită aproape integral sub forma unei pledoarii. Povestea este spusă din perspectiva unui tânăr acuzat de crimă, care refuză să-și accepte avocatul și alege să-și rostească propria apărare în fața instanței. Această alegere narativă transformă romanul într-un monolog captivant, în care vocea protagonistului devine un instrument de explorare a adevărului, a memoriei și a justiției.

Imran Mahmood, avocat penalist cu experiență, își etalează cunoștințele juridice pentru a construi o poveste autentică, tensionată și psihologic complexă. Cititorul este invitat să pătrundă în mintea acuzatului, să-i asculte versiunea, să-i simtă frica, furia, vulnerabilitatea și speranța. Pe măsură ce monologul se desfășoară, devine evident că adevărul nu este nici simplu, nici liniar, ci fragmentat, subiectiv și adesea distorsionat de traume și dorința de supraviețuire.

Romanul ridică întrebări esențiale despre natura justiției, despre capacitatea sistemului juridic de a asculta cu adevărat și despre modul în care povestea unui om poate fi pierdută printre proceduri, probe și prejudecăți. Stilul lui Mahmood este sobru, dar pătrunzător, cu o construcție narativă care menține suspansul și provoacă empatie. „Eu, acuzatul” nu este doar o poveste despre vinovăție sau nevinovăție, ci o meditație asupra identității, asupra modului în care ne definim prin ceea ce alegem să spunem – sau să ascundem.

Advertisement

Hiro Arikawa, autoare japoneză născută în 1972 în prefectura Kōchi și absolventă a Universității Rikkyo, este cunoscută pentru romanele sale care îmbină cu finețe emoția umană cu elemente de cotidian japonez, adesea inspirate din experiențe personale și din dragostea pentru animale. Romanul, cu 256 de pagini, a devenit un bestseller internațional, vândut în peste un milion de exemplare în Japonia și tradus în peste 30 de limbi, fiind nominalizat la premii importante precum Eiji Yoshikawa Bungaku Shinjin, Shūgoro Yamamoto și Fūtarō Yamada. În 2018, a fost ecranizat într-un film de succes regizat de Kōichirō Miki, cu Sōta Fukushi în rolul principal, care a capturat esența emoțională a poveștii și a atras un public larg, inclusiv iubitori de animale.

Povestea este narată în cea mai mare parte la persoana întâi din perspectiva lui Nana, un motan vagabond inteligent și independent, cu o coadă care formează un „șapte” („na” în japoneză, de unde îi vine numele). Totul începe când Nana, un supraviețuitor al străzilor, este lovit de o mașină și salvat de Satoru, un tânăr de treizeci de ani care locuiește singur în Tokyo. După vindecare, Nana decide să rămână alături de stăpânul său, renunțând la libertatea sa periculoasă pentru o viață de confort, plină de mângâieri și hrană regulată. Relația lor, marcată de umor subtil și afecțiune necondiționată, devine nucleul romanului. Însă, când Satoru este diagnosticat cu o boală gravă (insomnie și probleme de vedere care sugerează o afecțiune terminală), el pornește într-o călătorie memorabilă prin Japonia, însoțit de Nana, pentru a-i vizita pe prietenii și rudele vechi și a decide cui să-i încredințeze motanul după moartea sa.

Structura narativă alternează între perspectiva lui Nana – plină de observații nonșalante, ironice și pline de înțelepciune felină asupra comportamentului uman – și secțiuni omnisciente care dezvăluie trecutul personajelor. Călătoria îi poartă pe cei doi prin peisaje pitorești japoneze: de la sate rurale la orașe aglomerate, trecând prin vizite la unchiul veterinar, o soră adoptivă sau un vechi prieten de baschet. Fiecare oprire dezvăluie fragmente din viața lui Satoru: pierderea părinților într-un accident, prietenia cu fratele său adoptiv Kosuke sau momente de generozitate uitate, cum ar fi salvarea unui câine numit Hachi (cifra 8, un ecou simbolic al lui Nana). Temele centrale – prietenia necondiționată, sacrificiul, legăturile familiale și acceptarea pierderii – sunt explorate cu o sensibilitate profundă, fără a cădea în sentimentalism exagerat. Vocea lui Nana, cu remarci precum „Oamenii sunt ciudați, dar interesanți”, adaugă un strat de umor și detașare care face lectura accesibilă și captivantă, amintind de citatul din „Motanul are cuvântul” de Natsume Sōseki care deschide romanul: „Eu sunt Măria-Sa motanul”.

Arikawa, care a înființat propria trupă de teatru Sky Rocket și a câștigat Premiul Dengeki pentru debutul său, infuzează textul cu o atmosferă autentică japoneză: descrieri vii ale peisajelor, referințe la cultură pop și o reflecție asupra singurătății urbane. Criticii internaționali au lăudat cartea pentru echilibrul emoțional – The Guardian o numește o lectură care „ne înnobilează ca ființe umane”, iar Kirkus Reviews o descrie ca „blândă, molatică și plină de înțelepciune”. Totuși, unii cititori observă că finalul poate fi copleșitor de trist, inducând lacrimi, și că narațiunea liniară, deși emoțională, nu este la fel de complexă ca în alte opere japoneze moderne. Pe Goodreads, media este de 4.29/5, reflectând popularitatea sa printre iubitorii de animale și cititorii de literatură contemporană.

Advertisement

Pe ansamblu, „Memoriile unui motan călător” este un roman reconfortant și profund, care celebrează legăturile invizibile dintre oameni și animale, amintindu-ne că viața, oricât de efemeră, merită trăită cu generozitate. Este o lectură ideală pentru cei care au iubit „Marley și eu” de John Grogan sau „O mie de răscruci” de Banana Yoshimoto, oferind speranță în mijlocul tristeții. Recomand cu entuziasm, mai ales iubitorilor de pisici – Nana vă va cuceri iremediabil.