Când am început să citesc „O femeie puternică”, nu știam la ce să mă aștept de la o comediantă scoțiană cunoscută pentru umorul ei tăios și aparent lipsit de filtre. Ce am descoperit a fost una dintre cele mai curajoase și mai inteligente cărți autobiografice pe care le-am întâlnit în ultimii ani – un pumn în stomac împachetat în hohote de râs, care te lasă cu un nod în gât și cu dorința de a îmbrățișa autoarea pentru curajul ei nebunesc.

Fern Brady nu scrie frumos. Scrie adevărat. Și adevărul ei e urât, murdar, dureros de amuzant. Crescută într-o familie disfuncțională din Scoția anilor ’90, cu un tată violent și o mamă copleșită, Fern descrie o copilărie în care se simțea permanent „defectă”. Nu înțelegea glumele colegilor, nu suporta atingerea, nu știa să mintă ca să fie pe plac. Toate astea nu erau „mofturi de fată răsfățată”, ci semnele unui autism pe care nimeni nu-l recunoștea la fete – pentru că fetele „sunt doar timide” sau „prea sensibile”.

Cartea curge ca un stand-up de două ore care devine brusc confesiune. De la joburile ciudate (stripteuză în cluburi dubioase, escortă pentru bani rapizi) la dependența de alcool și droguri care o țineau în viață, Brady nu cruță nimic. Include episoade de auto-vătămare, tentative de sinucidere și momente în care sistemul medical britanic o tratează ca pe o „isterică”. Când primește în sfârșit diagnosticul de autism la 33 de ani, reacția ei nu e ușurare pură – e furie. Furie că a pierdut decenii încercând să fie „normală” într-o lume care nu era făcută pentru ea.

Ce face cartea asta specială e umorul. Fern Brady e ca o Amy Schumer care a citit prea mult Foucault și a crescut bătută de viață. Glumește despre momente în care alții ar plânge: cum își tăia pielea ca să „scape din cap”, cum își vindea corpul ca să-și plătească chiria, cum medicii o diagnosticau cu „tulburare de personalitate borderline” pentru că era femeie și plângea prea tare. Râsul vine brusc, ca o palmă, și te lovește fix când te aștepți mai puțin.

Advertisement

„O femeie puternică” nu e doar despre autism. E despre cum societatea pedepsește femeile care nu se încadrează în matrița „drăguță și cuminte”. E despre sărăcie, despre abuz, despre cum comedia poate fi uneori singura armă împotriva disperării. Fern Brady nu cere milă – cere înțelegere. Și o primește, pentru că scrie cu o sinceritate care te dezarmează complet.

Dacă ai citit „The Woman in Me” de Britney Spears și ai vrut mai mult nerv, dacă „Educated” de Tara Westover ți s-a părut prea blândă, dacă vrei să înțelegi cum e să fii femeie neurodivergentă într-o lume care te vrea „normală” cu orice preț – citește asta. Nu vei mai privi niciodată autismul la fel. Și probabil vei râde cu lacrimi citind despre cum Fern a aflat că „a fi sociabilă” înseamnă să minți constant despre cât de bine te simți.

Publicată în 1864, „Însemnări din subterană” reprezintă una dintre cele mai radicale și profetice opere ale lui Fiodor Mihailovici Dostoievski, un manifest al conștiinței moderne fracturate. Cartea este structurată în două părți distincte: prima, „Subterana”, un monolog filozofic al unui funcționar anonim, retras în izolare voluntară la Sankt Petersburg; a doua, „Cu privire la zăpada umedă”, o povestire retrospectivă a umilințelor sale sociale. Naratorul, un anti-erou fără nume, 40 de ani, bolnav și plin de resentimente, devine vocea alienării absolute – un om care respinge rațiunea utilitară a epocii, societatea „de cristal” visată de utopii și chiar propria sa dorință de fericire.

Dostoievski atacă aici ideile iluministe și socialiste ale timpului, în special cristalismul lui Nikolai Cernîșevski din romanul „Ce-i de făcut?”. Naratorul demonstrează că omul nu acționează doar rațional, ci din capriciu, din plăcerea de a suferi, din nevoia de libertate absolută – chiar și atunci când aceasta îl distruge. „Eu sunt bolnav… dar sunt și rău”, mărturisește el, transformând suferința într-o formă de rezistență. Partea a doua ilustrează această teorie prin episoade concrete: întâlnirea cu foștii colegi, umilirea prostituatei Liza, pe care o salvează moral doar pentru a o distruge psihic. Finalul, abrupt și ironic, lasă cititorul suspendat în ambiguitate – o oglindă a propriei sale subterane interioare.

Stilistic, textul este un tur de forță al monologului interior, anticipând curentele moderne precum existențialismul (Sartre, Camus) și psihanaliza freudiană. Limbajul este febril, contradictoriu, plin de digresiuni și autoironie – o proză care nu povestește, ci mărturisește. Criticii au văzut în „Însemnări” un punct de ruptură în literatura rusă: de la realismul social al lui Turgheniev sau Tolstoi, la explorarea abisului psihologic. Influența sa asupra lui Nietzsche (care a citit traducerea franceză), Kafka sau Camus este incontestabilă.

„Însemnări din subterană” nu este o lectură ușoară. Este o confruntare brutală cu latura întunecată a sinelui – vanitatea, masochismul, nevoia de sens într-o lume absurdă. Dar tocmai această sinceritate devastatoare o face eternă. Dostoievski nu oferă soluții; oferă o întrebare: ce facem cu libertatea noastră atunci când ea ne doare?

Advertisement

Charlotte Rixon, pseudonimul autoarei britanice de thrillere Charlotte Duckworth, ne oferă în romanul său „Cel care a scăpat” (titlul original: The One That Got Away, publicat în 2023) o explorare profundă și emoționantă a primei iubiri – acele sentimente intense care ne marchează pentru totdeauna, dar care pot deveni și sursă de durere cruntă. Cartea, cu cele 416 pagini ale sale, împletește cu măiestrie timeline-uri multiple, trecând de la anii tinereții la maturitate, și alternează perspectivele personajelor principale, Clara și Benjamin, creând un ritm captivant care te ține lipit de pagini.

Povestea începe în anul 2000, la universitatea din Leeds, unde Clara, o tânără nesigură și ambițioasă, îl întâlnește pe Benjamin, un băiat carismatic, dar marcat de umbrele familiei sale disfuncționale. Dragostea lor izbucnește ca un foc de paie: pasională, consumatoare, plină de momente de euforie care par să promită eternitatea. Dar realitatea intervine brutal – greșeli, secrete și circumstanțe tragice îi despart, lăsându-i pe amândoi cu răni adânci. Două decenii mai târziu, Clara, acum o femeie realizată profesional, dar singură emoțional, este zguduită de un atentat terorist în Londra, care o face să se confrunte cu fantoma trecutului. Călătoria ei de a-l căuta pe Ben devine un periplu al reconcilierii, al iertării și al întrebării dacă „cel care a scăpat” mai poate fi regăsit.

Ce face această carte specială este curajul cu care Rixon abordează teme grele, fără a cădea în clișeele romantice facile. Romanul atinge subiecte sensibile precum dependența de substanțe, abuzul sexual, cancerul, pierderea unui copil prin crimă și efectele traumatice ale violenței domestice sau ale evenimentelor teroriste. Nu este o lectură ușoară – dimpotrivă, este uneori dureroasă, forțându-te să reflectezi la „ce-ar fi fost dacă” din propria ta viață. Totuși, autoarea echilibrează întunericul cu momente de lumină: relațiile de prietenie loiale, momentele de vulnerabilitate autentică și, în cele din urmă, o speranță caldă care nu pare forțată. Proza ei este lirică, dar accesibilă, cu dialoguri vii care fac personajele să respire pe hârtie – le iubești, le urăști, dar nu le poți uita.

Din punctul meu de vedere, „Cel care a scăpat” merită un solid 4.5/5 stele. Este perfectă pentru fanii lui Jojo Moyes sau Colleen Hoover, cei care apreciază romanele care sapă adânc în psihologia umană, mai degrabă decât să ofere evadări superficiale. Dacă ești pregătit pentru o lectură care te va face să plângi, să râzi și să-ți pui întrebări despre alegerile tale, apucă-te de ea. Este o bijuterie a genului contemporan romantic, care demonstrează că iubirea adevărată nu e mereu un basm, ci uneori o luptă câștigată cu preț de sânge.

Advertisement