Când am deschis „Mâna lui Dante”, nu mă așteptam să fiu aruncat atât de brutal într-un infern modern. Nick Tosches, cunoscut mai ales pentru biografiile sale muzicale și pentru stilul său dur, aproape cinematografic, reușește aici ceva rar: transformă un subiect aparent erudit – un manuscris pierdut al Divinei Comedii – într-un thriller violent, senzual și profund tulburător.

Cartea alternează două planuri narative. Pe de o parte, îl avem pe Nick, un tip din lumea subterană a colecționarilor de cărți rare, cinic, băutor, dependent de femei și de adrenalină, care primește o ofertă imposibil de refuzat: să autentifice și să aducă în America manuscrisul original al lui Dante, scris chiar de mâna Poetului. Pe de altă parte, Tosches ne duce în Florența secolului al XIV-lea, în mintea lui Dante însuși – un Dante obsedat, ros de ură, de dorință trupească și de viziuni demonice. Cele două linii temporale nu sunt doar paralele; ele se ating, se contaminează, până când granița dintre ele dispare cu desăvârșire.

Stilul este pură forță. Tosches scrie cu o violență verbală care te lovește în plex: fraze lungi, răsucite, încărcate de imagini grotești și de o poezie stranie, aproape blestemată. Unele pasaje sunt atât de dense încât trebuie citite de două ori, dar răsplata e uriașă. Sexul, moartea, lăcomia, frica de iad – toate sunt aici, fără perdea, fără scuze. Autorul nu vrea să-ți placă, vrea să te murdărească și să te lase cu un gust ciudat de vinovăție plăcută.

Personajul principal, Nick, este un anti-erou perfect: inteligent, corupt, auto-distructiv. Îl urăști, îl înțelegi, îl invidiezi. În jurul lui gravitează mafioți ruși, asasini plătiți, femei fatale și colecționari nebuni – toți convinși că acel manuscris nu e doar o carte, ci o poartă. Spre ce? Spre infern, desigur. Sau poate spre ceva și mai rău.

Advertisement

„Mana lui Dante” nu e o carte ușoară. E murdară, excesivă, uneori aproape insuportabilă. Dar tocmai de aceea rămâne în tine mult timp după ce ai terminat-o. Tosches nu face literatură „frumoasă”; face literatură care mușcă, care lasă urme. Dacă îți plac autorii care nu se tem să coboare în groapă împreună cu personajele lor – gen Ellroy, Céline sau chiar un Burroughs mai puțin experimental – atunci această carte te va devora.

Și tu o vei lăsa să o facă.

În Londra cețoasă a anilor 1830, un băiat chinez fără nume, supraviețuitor al holerei care-i răpise mama în Canton, este luat de un profesor englez excentric, profesorul Lovell. Acesta îl botează Robin Swift și îl crește într-o casă plină de cărți, doar cu un scop: să-l pregătească pentru admiterea la Institutul Regal de Traductologie al Universității Oxford, cunoscut mai bine sub numele său adevărat – Babel.

Babel nu este o facultate obișnuită. În turnul său octogonal de piatră, cărturarii gravori bare de argint cu perechi de cuvinte din limbi diferite. Diferența de sens dintre un termen latin și echivalentul său chinezesc, dintre un cuvânt sanscrit și corespondentul său englezesc, se transformă, prin magie, în putere concretă: navele britanice merg mai repede, fabricile produc mai mult, soldații împușcă mai departe. Imperiul Britanic domnește asupra lumii pentru că domnește asupra sensurilor.

Robin ajunge la Oxford în același an cu alți trei tineri din coloniile îndepărtate: Ramy, un indian musulman din Calcutta, plin de farmec și de furie ascunsă; Victoire, o haitiană orfană, cu pielea neagră și mintea ascuțită ca o lamă; și Letty, singura englezoaică albă dintre ei, fiică de amiral, convinsă că loialitatea față de imperiu este singura virtute posibilă. Împreună formează cohorta anului 1837, cei mai străluciți studenți pe care i-a văzut Babelul vreodată.

Ani de zile, cei patru trăiesc într-o lume de privilegii amețitoare: biblioteci nesfârșite, profesori celebri, ceaiuri în grădini și baluri mascate. Dar cu fiecare bară de argint pe care o gravează, Robin simte cum își vinde sufletul. Cuvântul chinezesc pentru „liber” asociat cu cel englezesc pentru „free” face ca lanțurile sclavilor să devină mai ușoare – dar nu îi eliberează. Cuvântul cantonez pentru „casă” alăturat de „home” face ca navele să navigheze mai repede spre Războaiele Opiului, ca să forțeze China să accepte otrava britanică.

Advertisement

Treptat, Robin descoperă existența Societății Hermes, o organizație secretă care sabotează munca Babelului, furând bare de argint și încercând să oprească fluxul de magie spre imperiu. Când fratele său vitreg, Griffin, membru al Hermesului, îl contactează, Robin este forțat să aleagă: să rămână slujitorul credincios al instituției care l-a salvat din sărăcie sau să devină trădător al singurei patrii pe care a cunoscut-o.

În timp ce Marea Britanie se pregătește să declanșeze al Doilea Război al Opiului, tensiunea dintre cei patru prieteni devine insuportabilă. Letty consideră orice critică la adresa imperiului o trădare personală. Ramy și Victoire vor să lupte, dar nu știu cum. Robin înțelege, cu o claritate dureroasă, că Babelul nu poate fi reformat – el există doar pentru a servi jafului colonial. Singura cale de a opri imperiul este să lovești în inima lui: să distrugi Turnul, chiar dacă asta înseamnă să declanșezi un război civil în inima Angliei și să pierzi totul.

În noaptea atacului final, Oxfordul arde. Barele de argint explodează ca niște stele căzătoare. Studenții se împușcă între ei pe scările bibliotecii Bodleiană. Robin, cu mâinile pline de sânge și cu inima sfâșiată, înțelege că violența nu este doar necesară – este singurul limbaj pe care imperiul îl înțelege cu adevărat.

„Babel sau necesitatea violenței” este un roman furios și strălucitor despre cum limba poate fi cea mai puternică armă a asupritorului, dar și singura cale prin care asupriții se pot elibera. O poveste despre prietenie trădată, despre identitate sfâșiată între două lumi și despre momentul în care un intelectual decide că a traduce înseamnă a trăda – iar a trăda înseamnă, uneori, singura cale de a rămâne uman.

Advertisement

Scris în 1866 cu o viteză halucinantă, sub presiunea unui contract draconic, „Jucătorul” este probabil cea mai furioasă și mai sinceră mărturisire a lui Dostoievski despre demonul care l-a urmărit toată viața: patima jocului de noroc. Cartea nu este doar un roman, ci un jurnal de război interior deghizat în poveste.

Naratorul, Alexei Ivanovici, tânăr institutor într-o familie rusească decadentă aflată la Roulettenburg (inspirat clar după Wiesbaden), este prins între dragostea imposibilă pentru Polina, fiica vitregă a generalului falit, și chemarea ruletei. În câteva zile de vară fierbinte, vedem cum orgoliul, iubirea, disprețul de sine și setea de a „câștiga o dată pentru totdeauna” îl aruncă pe Alexei într-un vertij din care nu mai există ieșire. Câștigă sume fabuloase, le pierde în câteva minute, se umilește, triumfă, se urăște – totul cu o viteză care te lasă fără aer.

Dostoievski nu judecă, doar arată. Personajele sunt vii și teribil de reale: generalul ruinat care așteaptă moștenirea bătrânei „bunicuțe”, franțuzul Des Grieux viclean și cinic, englezul Astley rece și demn, Polina – orgolioasă, crudă și disperată. Și deasupra tuturor, ruleta însăși, zeitatea absurdă căreia i se închină cu toții.

Cartea e scurtă, dar te lovește ca un pumn în stomac. Frazele sunt nervoase, aproape sufocate de febra jocului. Nu există predici, nu există milă. Există doar adevărul gol-goluț: omul este capabil să-și vândă sufletul pentru iluzia că poate controla hazardul. Finalul este devastator de lucid – Alexei știe că e pierdut, dar nu se mai poate opri. „Mâine, mâine o să fie altfel…”, își spune, exact cum își spunea însuși Dostoievski la mesele verzi.

Advertisement

„Jucătorul” nu e doar un roman despre ruletă. E despre cum ne mințim singuri, despre cum dragostea se transformă în obsesie, despre cum mândria ne împinge să ne distrugem cu mâna noastră. Citiți-l dacă vreți să vedeți un scriitor care își taie venele literar, fără anestezie. Rămâne una dintre cele mai terifiante și mai sincere cărți scrise vreodată despre dependență – cu atât mai înfricoșător cu cât autorul vorbea din experiență proprie.