Laurent Binet, autorul celebrului „HHhH”, revine cu un roman la fel de original ca structură și la fel de captivant ca idee. „Perspective” pornește de la un fapt divers, dar real: în 1565, în timpul războaielor religioase din Franța, este descoperit cadavrul unui bărbat în atelierul unui pictor din Fontainebleau. Victima este înjunghiată în piept cu un cuțit, iar poziția corpului și anumite detalii sugerează o crimă pusă în scenă cu grijă – aproape ca un tablou macabru.

De aici începe un joc epistolar savuros. Știrea crimei circulă prin scrisori între principii, ambasadorii, cardinalii și artiștii Europei. Fiecare personaj istoric real – de la Caterina de Medici și ducele de Alba până la Tiziano, Montaigne sau Piombo – își spune varianta, interpretează scena crimei după propriile obsesii și interese politice. Cine a ucis? Un hughenot fanatic? Un catolic integrist? Un amant gelos? Sau poate însăși Regina-mamă, care dorea să ascundă o scrisoare compromițătoare?

Binet folosește cu măiestrie tehnica perspectivelor multiple: fiecare scrisoare adaugă o piesă de puzzle și, în același timp, distorsionează imaginea. Cititorul devine detectiv și judecător, încercând să discearnă adevărul printre minciuni, exagerări și interpretări subiective. În plus, autorul inserează cu umor fin numeroase referințe la istoria artei: poziția cadavrului trimite ba la „Depunerea de pe cruce” a lui Rosso Fiorentino, ba la o compoziție anamorfică, ba la tehnica „sfumato” leonardescă. Crima devine astfel un manifest despre puterea perspectivei – atât în pictură, cât și în istorie.

Stilul este vioi, ironic, uneori aproape teatral. Binet nu se sfiește să-și bage personajele în situații absurde (un ambasador florentin care se ascunde în spatele unui tapiserii, un cardinal care comandă un tablou cu Sfântul Bartolomeu jupuit ca să „studieze” crima) și să joace cu clișeele epocii. Rezultatul este un roman extrem de inteligent, care îmbină thriller-ul polițist cu eseul despre artă și cu satira politică.

Advertisement

„Perspective” nu este doar o carte bine documentată despre secolul al XVI-lea, ci și o meditație subtilă asupra felului în care istoria este scrisă de învingători și interpretată de fiecare după propriul unghi mort. O lectură delicioasă pentru cei care apreciază inteligența ludică și pentru cei cărora le place să li se servească istoria cu mult umor și puțintică sânge. Recomand fără rezerve.

Când am început să citesc „E cineva la tine acasă”, mă așteptam la un roman de groază clasic pentru adolescenți, dar Stephanie Perkins a reușit să mă surprindă plăcut. Cartea îmbină perfect elementele unui slasher vechi de tip anii ’90 (măști, cuțite, crime inventive) cu sensibilitatea și umană a literaturii young adult moderne.

Acțiunea se petrece în orășelul american Osborne, unde liceenii sunt uciși unul câte unul, într-un mod cât se poate de teatral și sângeros. Victimele sunt mereu „vedete” ale școlii, iar criminalul lasă lângă trupuri câte un obiect personal care sugerează că ucide din răzbunare pentru comportamentul lor arogant sau crud. În mijlocul acestui coșmar o avem pe Makani Young, o fată havaiana mutată recent la bunica ei, care încearcă să-și ascundă un trecut dureros. Alături de ea apar Ollie, băiatul ciudat cu păr roz și reputație proastă, și prietenii lor apropiați – Darby și Alex.

Ceea ce face cartea să iasă în evidență nu este doar ritmul alert și crimele șocante (deși sunt descrise cu o cruzime delicioasă), ci felul în care autoarea construiește personajele. Makani nu este eroina perfectă, are traume reale, face greșeli și se teme în mod autentic. Relația ei cu Ollie crește lent, natural, fără să cadă în clișeele iubirilor instantanee. Chimia dintre ei este palpabilă, iar momentele romantice apar exact când ai mai nevoie de o gură de aer între scenele de panică.

Stephanie Perkins, cunoscută până acum pentru romanele ei romantice dulci-amărui, demonstrează că se descurcă de minune și în zona groazei. Umorul negru, dialogurile vii și felul în care descrie frica adolescentină sunt perfecte. Da, sunt multe momente sângeroase și previzibile (genul slasher are regulile lui), dar execuția este atât de bine făcută încât nu deranjează deloc.

Advertisement

Singurul lucru care m-a cam scos din atmosferă a fost finalul ușor grăbit și explicația criminalului, care mi s-a părut puțin forțată. Totuși, până acolo cartea curge atât de bine încât iert cu drag acest mic defect.

„E cineva la tine acasă” este genul de roman pe care îl citești noaptea, cu lumina aprinsă, și apoi verifici de două ori dacă ai încuiat ușa. Perfect pentru cei care vor un thriller rapid, cu adolescenți credibili, sânge cât cuprinde și o poveste de dragoste care nu strică atmosfera, ci o completează. Recomand cu căldură tuturor iubitorilor de groază care nu se sperie de câteva scene tari și vor să vadă cum arată un slasher scris în 2025.

Când am deschis „Mâna lui Dante”, nu mă așteptam să fiu aruncat atât de brutal într-un infern modern. Nick Tosches, cunoscut mai ales pentru biografiile sale muzicale și pentru stilul său dur, aproape cinematografic, reușește aici ceva rar: transformă un subiect aparent erudit – un manuscris pierdut al Divinei Comedii – într-un thriller violent, senzual și profund tulburător.

Cartea alternează două planuri narative. Pe de o parte, îl avem pe Nick, un tip din lumea subterană a colecționarilor de cărți rare, cinic, băutor, dependent de femei și de adrenalină, care primește o ofertă imposibil de refuzat: să autentifice și să aducă în America manuscrisul original al lui Dante, scris chiar de mâna Poetului. Pe de altă parte, Tosches ne duce în Florența secolului al XIV-lea, în mintea lui Dante însuși – un Dante obsedat, ros de ură, de dorință trupească și de viziuni demonice. Cele două linii temporale nu sunt doar paralele; ele se ating, se contaminează, până când granița dintre ele dispare cu desăvârșire.

Stilul este pură forță. Tosches scrie cu o violență verbală care te lovește în plex: fraze lungi, răsucite, încărcate de imagini grotești și de o poezie stranie, aproape blestemată. Unele pasaje sunt atât de dense încât trebuie citite de două ori, dar răsplata e uriașă. Sexul, moartea, lăcomia, frica de iad – toate sunt aici, fără perdea, fără scuze. Autorul nu vrea să-ți placă, vrea să te murdărească și să te lase cu un gust ciudat de vinovăție plăcută.

Personajul principal, Nick, este un anti-erou perfect: inteligent, corupt, auto-distructiv. Îl urăști, îl înțelegi, îl invidiezi. În jurul lui gravitează mafioți ruși, asasini plătiți, femei fatale și colecționari nebuni – toți convinși că acel manuscris nu e doar o carte, ci o poartă. Spre ce? Spre infern, desigur. Sau poate spre ceva și mai rău.

Advertisement

„Mana lui Dante” nu e o carte ușoară. E murdară, excesivă, uneori aproape insuportabilă. Dar tocmai de aceea rămâne în tine mult timp după ce ai terminat-o. Tosches nu face literatură „frumoasă”; face literatură care mușcă, care lasă urme. Dacă îți plac autorii care nu se tem să coboare în groapă împreună cu personajele lor – gen Ellroy, Céline sau chiar un Burroughs mai puțin experimental – atunci această carte te va devora.

Și tu o vei lăsa să o facă.